Secretele Veoricăi

Ascensiunea fulminantă pe scena politicii românești a necunoscutei Veorica n-a fost deloc rodul unui concurs fericit de împrejurări ori, așa cum lesne ar crede unii mai puțin informați, a purei întâmplări.

Nu. Succesul n-a venit singur să bată la ușa Veoricăi; el a avut la bază anumite talente și, cel mai important, câteva teribile secrete care i-au permis unei banale fete din Videle să se cațere până în vârful puterii statului, ajungând în cele din urmă chiar prim-ministru.

Primul secret al reușitei în carieră l-a aflat Veorica la coafor. După ce s-a chinuit câteva ceasuri cu podoaba capilară a viitoarei prim-ministru, frizerul i-a spus exasperat:

.- Viorico, vopsește-te blondă !

Veorica n-a înțeles pe dată ce voia să-i spună de fapt frizerul, căci ea era blondă din naștere și nu-și vopsise părul niciodată. Abia mai târziu, când era deja europarlamentară la Bruxelles, și-a dat seama Veorica cât de important e să pari mai proastă decât șeful tău care conduce partidul.

Un alt mare secret Veorica l-a descoperit într-o zi ploioasă când s-a dus să facă piața și a uitat ce trebuie să cumpere pentru ciorbă. Așa că de atunci înainte și-a făcut o listă. Chestia asta a ajutat-o foarte mult la a doua întâlnire cu prim-ministrul Israelului, Benjamin Netanyahu, căci n-a mai trebuit să-i răspundă doar cu banalul „He he he !”, ci i-a citit de pe foaie tot ceea ce trebuia să știe un președinte al Damascului.

Se spune că și la întâlnirea cu papa Veorica i-a citit de pe nelipsita sa foaie un pasaj din Coran, lucru care l-a impresionat mult pe papă, căci în vizita pe care a făcut-o de curând în Romania i-a făcut cadou Veoricăi o burcă, crezând că-i musulmană.

Ultimul mare secret, însa nu cel din urmă, al reușitei în viață Veorica l-a desccoperit chiar în ședința CEx a partidului său. După ce le-a spus ca ea speră mult în acest „SEX”, tot partidul a votat-o în unanimitate candidat la președinție.

Acuma, să o spunem pe aia dreaptă, Veorica se uita mult la filme porno când nu muncea la Guvern ori la Bruxelles, căci era tare curioasă dacă protagoniștii se vor căsători până la finalul filmului, uneori lăcrimând in batistă ca la telenovele când nenorocitul care profitase de biata fată își lua pălăria și pleca fără s-o ceară de mireasă, însă nu se așteptase nici în visele sale cele mai romantice să nu fie nicio diferență între „sex” și CEx-ul partidului său.

Alex Hatta

LOVE STORY – Tăricelo și Pontela

Scena înfățișează sala Parlamentului. Tăricelo e jos între scaune, iar Pontela e la balcon ținând o scară de mătase în mâini.

Tăricelo:

Oh, Pontela ! De la alegeri

După tine și-ale tale procente

Sunt nebun ! Nu mai voi petreceri,

Nu mai voi guvern, doar ale tale talente !

.

Pontela:

Ah, Tăricelo ! In ale tale vorbe dragi

Sincer m-aș încrede, liberale…

Da’ te știu cu Veorica în nădragi

Și la mierea guvernării ții, imorale !

.

Tăricelo:

Imoral ? Eu ? Ah, tu nici nu știi

Cât țin eu la tine – guvernarea ducă-se-n pustii !

Te vreau lângă mine, credincioasă…

Președinte să mă susții cu limba scoasă !

.

Pontela:

Cu limba scoasă ? Ha ! Mă faci

Să râd… Și cum ai vrea, fanfaron dobitoc,

Președinte să te votez aici,

Când n-ai procente nici de-o scară de la bloc ?

.

Tăricelo:

Vai, Pontela, râzi de mine…

O, tu nici nu știi, ingrato !,

Câte-aș face pentru tine…

Te bag la guvernare, te fac ministru, parașuto !

.

Pontela:

La guvernare ? Hm, n-ar fi rău,

Că mierea guvernării vreau să simt neapărat.

Hai, prinde scara și urcă, zău

C-o punem de-o alianță imediat !

Alex Hatta

Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă

Pe Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă am întâlnit-o înca pe vremea când eram mic copil, iar ea doar o simplă comersantă. Venea cu o căruță și aduna sticle goale, în schimbul cărora dădea baloane copiiilor.

Intr-o zi ne jucam de-a hoții și vardiștii la stradă, când a venit Vrăjitoarea. Pe patru sticle de juma’ de litru dădea un balon. Io n-am avut numa’ trei sticle, așa că m-am ales în ziua aceea doar cu o amărâtă de fluieriță. Eram tare necăjit că toți ceilalți hoți și vardiști se jucau așa frumos cu baloanele lor colorate, iar eu fluieram a pagubă…

După câțiva ani Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă a mai avansat în grad, urcând de la simplă comersantă de baloane la ghicitoare sadea. Avea un ghioc făcut dintr-o broască țestoasă de jucărie și acum nu mai dădea niciun balon în schimbul sticlelor goale, ci ghicea viitorul.

Io nu m-am lăsat ispitit deloc în aflarea celor ce va să vină, c-am ținut-o minte de când m-a înșelat cu fluierița aia de doi bani, lucru care a deranjat-o foarte tare pe o vecină ce venea mereu la noi în povești și de care mă avertizaseră părinții că e ciripitoare la Intreprinderea Ochiu’ și Timpanu’ și să am grijă ce spun.

Tiii !… Ce-a mai lăudat-o pe vrăjitoare… Cum știa totul despre ea și ai ei din casă, ba îi știa și după nume, cum îi spusese numa’ de bine despre viitor, că are să se îmbogățească și o să plece în străinătate… Ce mai, Nostradamus a fost mic copil pe lângă Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă !

După ce mai crescusem un pic și mergeam deja la liceu, m-am oprit într-o zi în parcul de pe faleza Mureșului ca să-mi aștept colegii, căci o pusesem de un meci de fotbal cu clasa vecină. Cum stăteam așa și mă gândeam ce strategie să adopt la meci, iată că lângă mine pe banca se așează Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă, apărută ca prin magie. Isi scoate dintre nenumăratelei fuste ghiocul său țestos, îl mângâie cu palma și îmi spune:

.- Hai să-ți ghicesc, tinere ! Ce-ai vrea să-ți spună baba ?

Mă uitam intrigat la tânăra babă, ce nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, apoi mi-am adus aminte cum mă fraierise cu fluierița pe vremea când mă jucam de-a hoții și vardiștii.

.- Ghicește-mi cum va fi vremea sâmbată seara, că trebuie să mă întâlnesc c-o gagică mișto și nu știu cum dracu’ să mă îmbrac. Iar dacă nu le ai cu meteorologia, atunci spunem barem numerele la loto de săptămâna asta…

Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă mi-a aruncat o privire de parcă ar fi vrut să mă sfâșie; apoi s-a ridicat și s-a răstit la mine:

.- Hai, du-te dreacu, fraiere !

Și iată că după frumoșii ani de liceu a venit vremea să plec în armată. Am avut mare noroc la Comisariatul Militar, căci verișoara mea, care era lent-colonel acolo, m-a repartizat la Aeroportul din Arad, unde bărbatu-su era colonel de aviație…

Intr-o zi eram de gardă la detectorul de metale din incinta aeroportului și, până să vină pasagerii, băieții din brigada antiterorista a SRI-ului mai stăteau de povești lângă aparate. Eu n-aveam voie să povestesc, așa că stăteam țeapăn cu Kalașnikovul la umăr, pregătit să trag în orice terorist care ar fi avut impertinența să se arate pe acolo.

De aparatele de control s-a apropiat o tipă brunețică, cam la patruzeci de ani, dar care se ținea încă bine. Avea o paletă de detectat metale în mână, lucru care m-a făcut să înteleg că este o nouă antiteroristă. Unul dintre băieți, mai hâtru, nu s-a putut abține și i-a spus:

.- Uite c-a venit și Navratilova !…

Tipa l-a privit zâmbind, apoi i-a spus:

.- Hai, du-te dreacu, fraiere !

Am privit-o lung pe tipă, parcă mi se părea cunoscută de undeva… Apoi, unde mai auzisem eu cuvintele alea ? Când m-am dumirit, am izbucnit într-un râs de mă țineam de burtă să nu crap.

Baietii mă priveau mirați, neștiind ce dracu’ m-a apucat. Mort de curios, ăla hâtru mi-a spus că nu-i frumos să mă distrez numa’ io în timpul serviciului, că să le spun și lor, să râda și ei.

.- Dom’le, i-am spus printre hohote, dacă pe Navratilova au făcut-o plutonier la SRI, atunci musai că pe broasca ei țestoasă au făcut-o general, după cât era de talentată să ghicească timpul probabil.

Alex Hatta

DOSARELE MATRICHIX – Exploratorii Dan Barnix și Mihai Goțix sosesc pe planeta Amukuku

Prăbușirea pe planeta din curtea spitalului de psihiatrie a fost destul de dură și zguduitoare, însă nu îndeajuns încât să-l trezească pe Mihai Goțix din somn, așa că Dan Barnix trebui să-l scuture zdravăn ca să-l readucă în simțiri.

.- Scoală, urs bătrân, că ne-am prăbușit ! urlă la el Barnix.

.- Ce e, șefu’ ? A început ședința în Parlament ? Votez contra ! Mă opun ! Jos ciuma roșie ! strigă Goțix tresărind și ridicând mâna ca la vot.

.- Votezi pe mă-ta, caraghiosule ! Nu mai ești, Goțilă, în Parlament să tragi la anghioase după ce noaptea te îmbeți ca porcu’. Ne-am prăbușit pe o planetă… Deschide hubloul și vezi unde naiba suntem !

Goțix își revine cu greu la realitate; privește tâmp la Dan Barnix și nu-i vine să creadă că nu mai e în Parlament. Privește apoi în stânga și vede hubloul; încearcă să-l deschidă, însă își dă seama ca e îmbrăcat încă cu cămașa de forță după parangheliile pe care le făcuse la Vama Bătrână de pe planeta Marte.

.- Șefu’, îmi mai slăbești un pic legăturile la cămașă, că nu pot deschide geamul… se milogi Goțix.

.- Mânca-te-ar gaia spațială, Goțărilă ! Că m-a pus forța negativă a universului întunecat să mă încurc cu-n derbedeu bețivan ca tine, spuse Dan Barnix necăjit, apoi îi mai slăbi din legături.

Mihai Goțix deschide hubloul și vede peisajul din curtea spitalului de psihiatrie – un parc cu multe bănci unde nebunii se odihneau la umbră.

.- Șefu’, ce planetă ciudată ! Băștinașii seamană cu noi, da’ au niște mutre de zici că-s parlamentari cu toții… se mira Goțix.

.- Ia vezi, atmosfera e respirabilă ? îl îndemnă Dan Barnix.

Mihai Goțix scoate capul prin hublou, însă chiar în acel moment un nebun îl prinde de urechi și începe să i le răsucească.

.- Auuu !… E respirabilă, șefu’ ! Da’ pișcă al dracu’ la urechi… se plânse Gotix.

.- Pișcă pe naiba ! E un baștinaș care te-a salutat în modul lor tradițional. Salută-l și tu, Gorțosule !

Goțix îl prinde pe nebun de urechi și dă să i le răsucească. Nebunul se dă câțiva pași înapoi, urlând ca din gură de șarpe. Goțix urlă și el, lucru care produce multă agitație printre nebunii din curtea spitalului, căci Mihai Goțix avea plămâni puternici.

.- Băștinașule, ce planetă e asta ? îl intreabă Goțix pe nebunul pe care tocmai îl salutase tradițional.

.- Amu… cucu… îngână nebunul.

.- Amukuku ? se miră Goțix. Auzi, șefu’, suntem pe planeta Amukuku…

.- Amukuku ? se miră și Dan Barnix. N-am mai auzit de planeta asta… Hai să ieșim din navetă și să discutăm cu el.

Cei doi bravi exploratori interstelari ies din navetă și se apropie de nebun.

.- Amukuku ai spus, nene băștinaș ? îl chestionă Goțix.

.- Amu… cucu… o zburat… s-a dus… Cât e ceasul ? îngană întrebător nebunul.

Exploratorii se privesc uimiți.

.- Goțică, cât indică ceasul nostru de bord ? îl intrebă Barnix.

Gotix băgă mâna prin hublou și scoase un ceas cu cuc.

.- Nu pot să-mi dau seama, șefu ! spuse Goțix. Acele se învârtesc întruna, iar cucul nu vrea să iasă să dea ora exactă.

.- Ah ! suspina Barnix. Prăbușirea asta ne-a dat toată aparatura de bord peste cap…

Barnix îl prinse de mană pe nebun și-i spuse;

.- Nene băștinașule, noi venim de pe planeta Pământ. Venim cu intenții pașnice. Suntem exploratori spațiali și ne așteptam să ne felicitați, să ne spuneți un „Bravo, băieți !”… Căci e prima dată când civilizațiile noastre se întâlnesc…

.- Bravo ! Bravo ! Bravo ! urlă nebunul.

Cei doi exploratori îl privesc satisfăcuți. De ei se apropie un alt băștinaș, probabil atras de gălăgie. E îmbrăcat într-un halat alb și ține în mâini niște legături. E înalt și solid, iar la buzunarul de la piept poartă un ecuson.

.- Ce-i cu domniile voastre aici ? îi întreabă băștinașul nou sosit pe exploratorii noștri.

.- Noi, domnule băștinaș, i se adresă Dan Barnix, venim de pe Pământ. Suntem exploaratori ai spațiului cosmic. Ne așteptam să ne felicitați, să ne spuneți „Bravo, băieți !”, să ne faceți cetățeni de onoare…

.- Aha ! spuse băștinașul cu halat alb. Am înțeles. Veniți cu mine.

Exploratorii îl urmează bucuroși pe băștinaș prin parc, apoi intră toți trei în clădirea spitalului. Băștinașul îi conduce prin niște culoare slab luminate de la subsol, apoi deschide o ușă masiva de fier.

.- Intrați, vă așteaptă comitetul de primire ! îi îndemnă băștinașul.

Mihai Goțix și Dan Barnix intră bucuroși. E o sală mare, fără ferestre și cu pereții capitonați cu burete. In urma lor băștinașul cu halat alb a încuiat ușa.

.- Hei, ce-i asta ? strigă Dan Barnix dând cu pumnii în ușă. Ce faceți, primitivilor ? Asta-i primire ?

.- Șefu’, il bătu pe umăr Gotix, nu te supara pe mine… știi unde suntem ?

.- Unde, Goțilă ?

.- Intr-o casă de nebuni, șefu !

Alex Hatta

MAREA ABUREALĂ – Mrejele caracatiței

Imensa caracatiță mă privea cu ochii ei reci și nemiloși; apoi un tentacul m-a biciuit peste mâna stângă, iar ventuzele mi-au pătruns în carne ca niște ace de la seringile unor doctori nebuni. Am dat să smulg tentaculul, când alt braț infernal – venit parcă din menajeria iadului – m-a prins de cealaltă mână. Un altul, asemeni unui șarpe al tenebrelor, mi-a prins trunchiul ca într-o menghină satanică a unui inchizitor crud și nemilos. Mii de ace infinitezimale îmi pătrundeau corpul și-l aspirau încet în masa aceea gelatinoasă ce mă privea așa cum păianjenul își privește musca prinsă în plasa sa.

Mă zbăteam neputincios în timp ce tentaculele se strângeau tot mai tare. Un alt braț se pregătea să-mi prindă gâtul… In acel moment, nu știu prin ce minune, am reușit să-mi eliberez brațul drept și să apuc în palmă capul caracatiței. Am început să-l strâng. Strângeam… strângeam… Brusc, caracatița a împroșcat cu cerneala ei albăstruie, asemeni gazetarilor de doua parale ce împroașcă cu rahatul peniței lor în ventilator. Lichidul întunecat m-a orbit și mi-a paralizat mișcările pentru o clipa, timp suficient ca infernala creatura să se desprindă și să dispară.

Alarma a sunat și m-a trezit din coșmarul nopții. Mi-a trebuit un timp să-mi revin la realitate, apoi am apăsat butonul de oprire. Acum muzica radioului răsuna strident în clar-obscurul camerei și-mi pătrundea în urechi asemeni ventuzelor caracatiței. Apoi un crainic prezenta știrile dimineții, informându-ne detaliat despre ce-a mai făcut criminalul în serie: câte fete a mai răpit, pe câte le-a ars în butoi, pe unde i-a mai purtat pe anchetatori și ce-au mai găsit aceștia în casa groazei.

M-a cuprins o lehamite de rău augur pentru începutul unei zile în care aveam atâta treabă și care se anunța deja să fie teribil de caniculară. Am oprit radioul, apoi am stat o vreme să ascult liniștea dimineții. Intr-un târziu m-am sculat fără chef și m-am dus să fac un duș, apoi am plecat la alimentară să-mi fac aprovizionarea. Am ajuns cu vreo zece minute înainte de deschidere, așa că am așteptat pe terasa din fața ei, un loc umbrit și înconjurat de un gard viu unde mă odihnesc deseori la o bere rece. M-am așezat lângă două băbuțe care așteptau și ele să se dezăvorască porțile la cornul abundenței. Bineînțeles, băbuțele discutau despre criminalul în serie.

.- Ai văzut, maică, spunea una dintre ele, că le înhăța și, după ce le bătea și viola, pe unele din ele le ducea în Italia la produs. Dacă erau curve nu le omora…

.- Pe alea care nu voiau să meargă de bunăvoie le omora, pe alea care erau curve le vindea la traficanți, îi ținu isonul cealaltă. Om fără Dumnezeu, maică !

M-am ridicat nepoliticos de la masă și m-am dus să mă plimb o vreme. M-am întors pe când numa’ bine era deschis, ca să evit să mai ascult pălăvrăgeala babelor. Mi-am umplut coșul cu bunătăți, apoi am ajuns la vânzătoare să plătesc.

.- Ați văzut, domnu’ Hatta, ce făcea criminalul în Italia ? m-a întrebat ea în timp ce verifica cu laserul codul de bare al produselor.

.- Desigur, i-am răspuns afirmativ pentru a evita să-mi povestească toate cele ce le făcuse criminalul în Italia.

Apoi am plecat liniștit acasă, lăsând-o să sporovăiască în voia ei cu babele. După micul dejun m-am așezat la calculator să scriu articolul de față. Cel mai bine lucrez în liniștea dimineții sau în răcoarea nopții. Pe la amiază m-a întrerupt din treabă poștărița. Mi-a adus niște facturi și o scrisoare recomandată.

.- Da’ și fetele alea, ce minte la ele… mi-a spus ea indignată. Să se urce în mașina de ocazie a criminalului…

.- Da, ce minte… i-am spus expeditiv. Apoi am închis ușa și-am lăsat-o să se perpelească mai departe cu criminalul ei.

Mi-a cam pierit cheful de muncă pe ziua aia, nu atât de la valoarea facturilor, da’ mă săturasem până peste cap de povestea asta cu criminalul în serie. Așa că m-am dus pe faleza Mureșului să mă plimb și să înot în apele tulburi ale bătrânului râu. Este la capătul falezei o pădurice și o plajă întinsă unde vin mereu vara să înot și să stau întins la plajă. Mi-a prins bine baia și m-a răcorit de dogoarea unei zile îngrozitoare. M-am oprit apoi la o terasă pustie din apropiere să beau o bere și să mă odihnesc. Mi-am pus la căști o muzică de pe Youtube și priveam un meci de fotbal la imensa plasmă ce acoperea aproape întregul perete din fața mea.

Tocmai mă pregăteam să mai iau o bere, căci pe prima o băusem mai mult de sete, iar pe aceasta voiam s-o savurez în liniște în timp ce Messi mai făcea un dribling încântător pe plasmă, când o tipă brunețică cu forme voluptoase, acoperite mai mult de formă de o rochiță strânsă bine pe trupul ei de lebădă, s-a așezat la masa mea. In timp ce eu mă rușinam că-l trădasem pe Messi pentru încântătoarea apariție ce se voia agățată, tipa scoate o țigară pe care și-o aprinde cu gesturi stilizate, apoi scoate un telefon și o carte de vizită pe care le pune pe masă lângă ea.

Gestul tipei m-a făcut să-mi amintesc brusc de Alexandra… Adio, Messi ! Mă ridic nepoliticos de la masă și, fără să-i spun un cuvânt, plec direct spre Mureș. Ma opresc din nou la pădurice și mă arunc în apa călduță și blândă.

Pluteam liniștit pe apa calmă ce ma împresura din toate părțile. Ma cufund apoi stând câteva secunde sub apa tulbure prin care nu se poate vedea nimic, așa cum nu se poate vedea nimic prin cerneala caracatiței. Am ieșit din apă și m-am întins la umbră pe plajă, într-un loc unde iarba îmi ținea loc de pătură. Păsărelele cântau liniștite pe rămurelele din păduricea binecuvântată dintre betoanele orașului, iar în depărtare un pescar tocmai făcuse o captură.

In sfârșit, scăpasem de caracatiță.

Ghidul autostopistului nocturn

Fiecare dintre noi am mers măcar o dată cu o mașină de ocazie. Ai făcut semn, a oprit, te-a luat și apoi ați plecat; nu știai cine e persoana de la volan, însă graba, zgârcenia sau sărăcia te-au făcut să accepți riscul de a călători cu oricine.

Acuma, dacă ești un tip de peste 1,80 m înălțime și-ai fost bodyguard s-ar putea să nu-ți pese prea mult de ăla care ține volanul. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu o biată fetiță neajutorată care s-a urcat într-o mașină de ocazie… Dar despre acest caz particular prefer să nu mă pronunț, îi las pe specialiștii în psihologia călătoriei cu mașini de ocazie să-și dea cu părerea. Eu am să vă povestesc o experiență personală care poate fi instructivă pentru cei care folosesc mijloace de transport ocazionale.

Intr-o vreme călătoream mult cu rucsacul în spate pe toate coclaurile. Umblam singur cu cortul prin munți, trăind solitar cu săptămânile în mijlocul naturii sălbatice. Nu cred că există o fericire mai mare pentru un iubitor de natură decât sa fie liber în mijlocul ei. Dar nu despre frumusețile naturii vreau eu să vă vorbesc aici.

Chestia e că am ajuns într-o seara din peregrinările mele de vagabond montan tocmai în Sibiu. O mașină de ocazie mă lăsase tocmai în centrul orașului. Mi-am spus că e o ocazie numa’ bună să vizitez oleacă orașul, asa c-am mai pierdut câteva ore admirând splendidele clădiri ale bătrânului oraș. Apoi am început să caut gara…

Nu e treaba mai grea, sau nu era – căci nu mai știu care e situația în prezent -, decât să-i întrebi pe sibieni unde e gara… Am realizat într-un final de ce le era rușine sibienilor să-mi indice gara și mă trimiteau toți la dracu-n praznic; aspectul ei jalnic.

N-aveam tren spre Arad sau Timișoara până dimineața, așa că m-am dus din nou la ocazie, cu slabe speranțe de a prinde ceva, căci se făcuse deja întuneric. Vreo trei ore am așteptat degeaba, cum mă așteptam. Mă resemnasem deja că trebuie să aștept până dimineață, deși eram teribil de obosit și picam de somn…

Și iată că oprește un camion. Miracol ! mi-am spus. Camionul avea oleacă de viteză, așa c-a oprit cu o frână bruscă care l-a făcut să patineze câțiva metri. S-a deschis ușa și un cap urla la mine:

.- Bă, de unde vii tu la ora asta ?

Eu alerg spre cabină, spunându-i repede:

.- De la nuntă, șefule ! Ia-mă repede, nene, că mă urmăresc nuntașii…

M-am făcut comod pe scaunul din dreapta și câteva minute n-a spus nimeni nimic. Credeam c-o să mă pot odihni în liniște până la Deva, unde mergea șoferul, însă se vede treaba că tipului îi ardea de conversație.

.- Și zici că vii de la nuntă, ai ?

Vocea lui mă trezi din dulcea toropeală care mă cuprinsese în interiorul cald și comod.

.- De la nuntă, șefule. Da’ mână, că-s pe urmele mele nuntașii…

.- Da’ ce s-a întâmplat ? Te pomenești că tu ești mirele și-ai fugit cu banii, mi-a spus el râzând.

.- Ei, aș ! Am vrut să furăm mireasa pentru câte o ladă de bere de căciulă și a ieșit mare scandal. Pe muzicanți i-au bătut groaznic și le-au spart instrumentele… Abia au scăpat cu fuga. Mirele e în spital, iar mireasa a fugit cu nașu’…

Tipul a înțeles că fac mișto de el, că cineva îmbrăcat în trening și cu un rucsac după el numa’ de la nuntă nu venea… Așa c-a tăcut o vreme. Apoi a început să mă chestioneze despre mine: de unde sunt, unde mă duc etc. Am discutat așa preț de vreun ceas tot felul de lucruri, el avid de conversație și eu pe jumătate adormit. Nu știu cum a venit vorba la un moment dat despre religie și București, da’ i-am spus că înainte de nuntă fusesem în București.

.- Și ce făceai în București ? m-a întrebat neîncrezător.

.- Am fost să văd Casa Poporului. Cum sunt un homeless, m-am gândit c-aș avea și eu loc acolo, dacă tot zice că-i a poporului. Da’ ăia nu m-au lăsat să intru, că ziceau că musai trebuie să intru într-un partid înainte și numa’ după aia pot să mă cazez acolo… Io mi-am zis că nu face să mă compromit cu politica, mai bine stau mai departe în boscheți, așa c-am plecat la nuntă și i-am lăsat în plata Domnului.

Șoferul se uita la mine fără să zâmbească și cu o mutră de parcă ar fi vrut să mă sfâșie.

.- Mă, tu ai draci în tine ? m-a întrebat scrâșnind din dinți.

Il privesc puțin mirat și-i spun:

.- Puțini, șefule. Că nici dracii nu trag la omu’ sărac… De aceea am trecut și pe la Patriarhie să-l rog pe Preafericitul Daniel sa-mi mai dea și mie câțiva, că mă prăpădesc cu așa puțini drăcușori…

Cred că șoferul avea mai mulți draci ca mine, c-a oprit iarăși brusc și s-a răstit la mine:

.- Afară ! Dă-te jos și du-te dracului, măgarule !

Mi-am luat calabalâcul și-am coborât în noaptea neagră și rece. Mă întrebam ce dracu’ l-a supărat pe idiotul ăla de șofer, da’ n-am reușit să înțeleg atunci. Credeam c-o fi fost vreun fanatic religios…

Când am ajuns acasă din călătoriile mele, m-am dus într-o seară pe jos până în oraș. Locuiesc într-o suburbie la vreo șapte kilometri de Arad și fac mereu drumul ăsta pe jos pentru a-mi menține forma sportivă. Se făcuse deja întuneric și o mașină de ocazie a oprit în dreptul meu. Șoferul m-a întrebat:

.- Mă, de unde vii tu la ora asta ?

In momentul acela am înțeles cine fusese șoferul camionului și, mai ales, pentru ce firmă făcea el transporturi nocturne.

Alex Hatta

Arta prinderii criminalului în serie

Meseria de polițist nu e ca oricare alta, căci pe lângă dibăcia și măestria necesară oricărei meserii, ea implică și un anumit grad înalt de artă, de șmecherie profesională pe care doar marii artiști o posedă. Astfel, polițistul trebuie să fie un bun actor, căci de multe ori el e nevoit să știe a juca teatru pentru a-l prinde pe infractor. De asemenea polițistul musai să fie și un diplomat desăvârșit, căci nu trebuie să-l lase pe infractor să-i ghicească intențiile, lucru ce l-ar face ușor scăpat.

Insă perfecțiunea artei meseriei de polițist este reprezentată, de departe, de prinderea criminalilor în serie. Aici munca polițistului se ridică la nivelul artistului, egalând muzicianul, pictorul ori artistul plastic; ba, de multe ori, am putea spune ca-i și întrece.

Dar, să lăsăm divagațiile pe tema artei și să ilustram arta polițienească cu un exemplu concret.

*

In miez de noapte, o casă cam dărăpănată și cu aspect sumbru este înconjurată de o mulțime de polițiști. Au indicii temeinice că în ea s-ar ascunde un temut criminal în serie. Polițiștii sunt toți cu armele pregătite să tragă la cea mai mică mișcare, doar doi dintre ei stau pe bordura din fața casei. Ei sunt șefii operațiunii de prindere a monstruosului criminal în serie și discută despre mersul operațiunii:

Chestorul Vasilică: Câte ceasuri să fie, comisare ?

Comisarul Vasilică: Douăsprezece trecute… Uf, ce zăpușeală ! Și tânțarii ăștia… pișcă ca dracu’ !… Și când te gândești cât mai avem de așteptat până la șase dimineața, ora la care avem voie de la procuror sa-l înhățăm pe criminalul în serie…

Chestorul Vasilică: Ei, ce să-i faci !… Legea e lege, nu-i tocmeală…

Comisarul Vasilică: Așa e, dom’ chestor. Da’ nu mai scapă, că nu mai are pe unde fugi… L-am înconjurat.

La balconul casei groazei iese criminalul în serie. E în pijama și fumează o țigară.

Chestorul Vasilică: Uite-l pe criminal ! Fumează !… Criminale, ce faci ? Nu te-ai culcat ? Să știi că la ora șase avem mandat să te ridicăm…

Criminalul în serie: Dacă nu mi-e somn… Și apoi nu pot să dorm când știu că domniile voastre stați toți treji la ușa mea…

Comisarul Vasilică: Criminale, criminale !… Mai și fumezi ? Iți arde de mahoarcă, nu știi că tutunul dăunează grav sănătății ? Dacă faci o boală cardiovasculară, un cancer la plămâni ori mai știu eu ce și mori până dimineață ? Noi pe cine mai prindem ?

Criminalul în serie: Da’ ce, e treaba mea ?… Ce să fac, am trac când știu că ați venit să mă săltați…

Chestorul Vasilică: Criminale, criminale !… Fă-te, mă. băiat cuminte, c-ai să vezi tu papară !

Criminalul în serie: Acuma pe mine vă rog să mă scuzați, mă duc înăuntru că mai am un pic de treabă. Și așa nu pot dormi…

Criminalul intră în casă. Peste câteva momente se aud țipete sfâșietoare și bufnituri groaznice. Apoi o tăcere de mormânt.

Chestorul Vasilică: Ce-a fost asta ?

Comisarul Vasilică: Te pomenești c-a mai făcut o crimă !… Nenorocitul !

Chestorul Vasilică: Ei, fir-ai tu a dracu’ ! Păi, nu vine odată ora șase, că te ia mama dracu’ !

Noaptea se scurge în liniște. Din casă nu s-au mai auzit zgomote suspecte, iar cei doi polițiști au tras un pui de somn până la ora cinci, când au pus să fie treziți. Imediat ce bravii polițiști sunt pe poziții, gata la datorie, ușa de la casa groazei se deschide și apare criminalul în serie.

Chestorul Vasilică: Hei, unde pleci ?

Criminalul în serie: Mă duc să-mi iau țigări…

Comisarul Vasilică: Păi, nu știi că la ora șase trebuie să te arestăm ? Să te pună dracu’ să nu fii la apel la ora stabilită, că te ia mama dracu’ !

Alex Hatta

Memoriile carasului de acvariu

Din acvariul unde ma aflu privesc universul meu alcătuit din cabinetul doctorului.

E o încăpere destul de spațioasă, cu un birou și câteva scaune, un pat și un dulap care acoperă întreg peretele din spatele biroului, loc unde doctorul își ține cărțile de medicină și câteva flacoane de medicamente.

După ce termină câte o consultație, doctorul ia un scaun și vine lângă acvariul meu să mă privească, pasă-mi-te îl relaxează plimbările mele. Ca să-l distrez, mă plimb dintr-un capăt la celălalt al acvariului, lovindu-mă ușor cu capul de pereții de sticlă.

Doctorul crede că stau prost cu memoria și nu-mi mai amintesc de pățania de la ultimul perete, așa că din când în când îmi pune puțină lecitină în acvariu. Atunci nu mă mai lovesc de pereți, iar doctorul are o figura radioasă și ia câte un caiet în care notează câte ceva.

Intr-o zi n-am vrut defel să nu mă izbesc de pereți, așa că doctorul a fost cam necăjit. S-a dus la dulapul său și a luat alte medicamente pe care însa nu le cunosc. După ce mi le-a pus în acvariu, m-am ascuns în scorbura copăcelului de pe fundul acvariului.

In ziua aceea doctorul n-a mai luat pacienți, ci a stat toată ziua lângă acvariul meu. Părea tare supărat și a turnat un lichid urât mirositor în acvariu, așa c-am renunțat să mă mai dau cu capul de pereți și-am stat liniștit în scorbură.

Pe doctor parcă l-au luat toți dracii, c-a luat o vergea și a început să mă bâzâie cu ea, doar-doar oi ieși afară. Exasperat, i-am spus că-i îndeplinesc trei dorințe dacă mă lasă în pace. Când a auzit cele ce i-am spus, doctorul a pălit; apoi a leșinat, prăbușindu-se la podea. A zăcut așa inconștient preț de vreun sfert de ceas până l-au luat cu targa niște gealați îmbrăcați în halate albe.

După o lună doctorul s-a întors la cabinet, însă nu s-a mai apropiat de acvariu. Fuma țigară după țigară și bea mereu dintr-o sticlă pe care o ținea în birou. M-a întristat starea doctorului, așa ca am vrut să-l înveselesc puțin și am început să mă plimb prin acvariu fără să mă izbesc de pereți. Credeam că asta îl va bucura și-l va scoate din starea nasoală în care se găsea, însă doctorul m-a privit cu o mutră acră, apoi s-a sculat de la masă, a stins lumina și a plecat.

Nu l-am mai văzut de atunci.

Alex Hatta

Elogiu prostiei cu epoleți

Privilegiul de a fi prost nu este unul oarecare, dar când prostia are epoleți și pulan, ea devine splendidă.

Prostia simplă este în general sigură de sine, știe că a gândi este o activitate inutilă, o pierdere de vreme. Prostul cu grade pe umăr este însă un mare șmecher, el n-are timp pentru luxul de a gândi. El dă ordine și acestea se execută întocmai și la timp, oricât de imbecile ar fi acestea. Prostul cu epoleți este asemeni lui Dumnezeu, căci nu admite împotrivire sau insubordonare. Singurele lucruri pe care totuși le îngăduie sunt laudele și aplauzele adresate persoanei sale sublime pentru că le permite subordonaților și civililor să trăiască pe lângă el.

Ce este însă cu adevarat splendid la prostia cu epoleți e acea dorință continuă de a umili, de a-și călca în picioare subordonații și viermii de civili, căci gradele superioare de pe umeri îi dau dreptul și privilegiul de a-i disprețui pe inferiorii in grad.

Caracteristica fundamentală a prostiei cu epoleți este pacea sa sufletească, căci nulitatea nu se știe niciodată amenințată de nimic. Cu toate acestea, prostul cu epoleți împarte pedepse, deoarece el este cel care comandă. Niciodată prostul cu epoleți nu se sichisește de inteligența celui inferior în grad ori a civilului, privindu-i pe aceștiea ca pe niște biete paiațe lesne de neutralizat.

A încerca totuși sa înțelegi în profunzime prostia cu epoleți este pierdere de vreme, ea reprezentând încă pentru știința psihologiei un mister total, o noapte neagră și sumbră ce nu poate fi revelată. De aceea inchin acest umil elogiu al meu prostiei cu epoleți, prostie ce rămâne pentru omenire o enigmă eternă și fascinantă.

Alex Hatta

P.S. Dedic acest elogiu ofițerului superior Cotoc de la Jandarmeria din Arad, cazul emblematic pentru orice încercare de studiu a prostiei cu epoleți.

Păcălici în Țara Proștilor

Mai întâi l-au păcălit că prima data trebuie să-i fie mai rău, abia apoi negreșit îi va fi bine. Păcălici a înțeles, a răbdat, a strâns din dinți și a mers mai departe, căci i se spunea mereu că se vede luminița de la capătul tunelului, deși el personal nu reușea defel s-o zărească. Da’ daca așa i se spunea, zicea în sinea sa că e el mai prost și nu înțelege bine lucrurile. Intr-o zi Vulpea și Motanul de la cooperativa „Ochiul și Timpanul” i-au explicat lui Păcălici că trebuie să gândească capitalist de acum, că s-au dus vremurile colectivismului și ca trebuie să-și investească banii într-o afacere care asigură un profit de 800 % într-un timp scurt.

Lui Păcălici nu i-a venit întâi a crede, dar când a auzit că la firmă i se spune Caritas, s-a dus degrabă și și-a semănat banii în grădina lui Stoica de la Cluj, patronul firmei. Gândea că banii câștigati aici vor fi un capital tocmai bun să-și deschidă și el o gogoșerie, sa fie și el patron, nu un amărât de amploiat ca acum…

Păcălici n-a mai văzut vreun ban din suma investită, cum de asemenea nu i-a mai văzut vreodată pe Vulpe și Motan ca să le ceară socoteală.

Mare ciudă îi era bietului Păcălici că se lăsase așa ușor dus de nas, dar nu crezuse vreodată că Vulpea și Motanul de la „Ochiul și Timpanul” puteau fi așa niște escroci. Așa că setea de răzbunare împotriva șmecherilor din țară, a corupților și hoților din bani publici care-i fraieresc pe bieții păcălici l-a făcut să-l voteze președinte pe un marinar chior, căci acest bătrân lup de baltă promitea să scape țara de hoți.

Acuma, de câțiva hoți i-a scăpat marinarul, e adevarat, da’ parca tot mare era numărul lor, care nu se reducea deloc, ba’ – din contră -, creștea de la o zi la alta oricat de mulți hoți chiorul ar fi băgat la pușcărie.

Chestia nasoală era însă că de la o vreme marinarul chior se scrântise rău de tot la cap din cauza băuturii peste măsură și i-a luat un sfert din leafa lui Păcălici, care și așa era aia minimă pe economie de nu se ajungea cu ea de pe o zi pe alta…

Păcălici a înțeles atunci c-a fost tras pe sfoară, da’ încă își aducea aminte cum a fost fraierit de Vulpe și Motan, așa că mereu îi vota pe cei care promiteau să-i belească pe hoți. Adevarul e că Păcălici nu-i prea putea suporta pe cei din partidul celor care vopsiseră trandafirii în roșu, că prea se îmbogățiseră toți din bani publici.

Păcălici începu de la o vreme să iasa la manifestații publice de protest împotriva guvernanților, căci apăruseră în țară niște salvatori care îi promiseseră lui Păcălici că-l vor duce departe, dacă îi ajută să eradicheze hoția.

Intr-o zi, organizatorii mitingului i-au dat o plăcuță suedeză și i-au spus să strige sloganul înscris pe ea. Păcălici a privit îndelung la placuță, s-a gândit un timp, apoi a înțeles: il transformaseră în măgar !

Alex Hatta