Arta dresajului la om

…Pentru a obține cele mai bune rezultate în relațiile dintre noi și stăpânii noștri, este necesar ca, în timp ce oamenii se străduiesc să ne dreseze, noi, la rândul nostru, să-i educam cu tact și înțelegere.

În cele ce urmează am să semnalez câteva observații personale care pot avea urmări dintre cele mai pozitive dacă sunt folosite așa cum trebuie și cu perseverența necesară pentru fixarea reflexelor.

Dresajul iubitorului de câini trebuie început de mic. Adică de când e câinele mic. În primul rând, omul trebuie dezvățat de a ne lua mereu în brațe cu acea bizară formulă cuțu-cuțu care îi face lui plăcere. În acest scop se poate folosi o metodă pe care o cunoaște orice cățel și care dă rezultate excelente dacă se alege momentul când stăpânul sau stăpâna tocmai și-a pus costumul sau rochia cea nouă. Obiceiul acesta de a ne ține mereu în brațe este foarte dăunător, fiind foarte neigienic, mai ales la unele persoane înclinate spre familiarism excesiv ce țin morțiș să ne sărute pe bot.

… Este foarte important de a-l obișnui pe om cu mesele regulate. Metoda este foarte simplă. Trebuie să-l faci atent că ți-e foame, lătrând de patru ori pe zi: la patru dimineața, la patru după-amiaza, când doarme și seara, în timpul filmului de la televizor. Când stăpânul va observa că odată cu masa servită la timp lătratul încetează, va ști ce are de făcut. Există stăpâni foarte inteligenți. Procedeul trebuie însă repetat de câteva ori până se fixează reflexul.

În ce privește hrana, omul trebuie învățat cu o anumită varietate. Da, alimentul de bază este osul. Asta înțelege și el foarte bine. Dar dacă e foarte egoist și nu ți-l cedează, mulțumește-te cu papucii săi de casă, cu pernele de pe sofa sau cu umbrela din vestibul. Cu timpul va învăța că e mai normal să te hrănească cu oase.

Dar omul este o ființă complexă. În afară de hrană, omul trebuie să se și joace. Din câte am observat, cel mai mult îi place jocul cu mingea. Pentru asta se poate folosi fie o minge de tenis, fie una mai mare de plastic. Aruncând mingea, omul așteaptă să i-o aduci. Este pedagogic să i-o așezi o dată, de două ori la picioare ca să nu-l descurajezi. Apoi, treptat, trebuie să i-o pui tot mai departe, obișnuindu-l în felul acesta să se miște. Dacă se perseverează, se pot obține rezultate remarcabile.

Când în procesul de educație, stăpânul dovedește reavoință sau încăpățânare, se poate folosi capitolul sancțiuni. Dintre acestea menționez: fuga de acasă. Atunci omul va da imediat un anunț la mica publicitate, va cheltui o groază de bani pentru recompense și va suporta – așa-i trebuie ! – toate farsele ce se fac la telefon, în urma unor astfel de anunțuri. O altă sancțiune care poate fi adoptată de câinii curajoși este aceea de a se lăsa prinși de ecarisaj: de acolo, fără 500 de lei, stăpânul nu te poate scoate !

Dar reflexele omului, așa cum a dovedit și marele savant I. P. Pavlov, se fixează mult mai eficace prin recompense. Recompensa de gradul unu e să-l privești drept în ochi cu un aer cât mai credincios. Asta îi face mare plăcere. Recompensa de gradul doi e să latri cu multă bucurie când îi vine în vizită șeful. Atunci vei auzi binecunoscuta replică. „Vedeți, a înțeles imediat că iubiți animalele”. În orice caz, fiți atenți: nu faceți sluj în fața șefului. S-ar putea ca stăpânul vostru să se supere. Acesta e dreptul lui.

Eduard Jurist, Mic tratat de dresaj

DIRECTORUL CIRCULUI – Fabulă modernă

Directorul circului își lua micul dejun de dimineață. De dimineață, pentru că obișnuia să ia „micul dejun” și la prânz și seara pentru a se menține în formă.

În timp ce își sorbea din cafeaua fără zahăr, citea distrat ziarul căutând să descopere ce lucruri se mai petrecuseră în lumea circului.

Ușa se deschise și secretara îl anunță că un solicitant dorește să-i vorbească. Directorul nu-și ridică ochii de pe ziar, semn că auzise cele spuse de secretară. După un vechi obicei, se cufundă chiar mai adânc în ziar pentru a-și termina în tihnă lectura. (Nu putea să sufere să fie întrerupt la jumătatea frazei, indiferent dacă o rostea sau dacă o citea.)

— Vă rog să mă iertați, începu noul venit. Mi s-a spus că angajați artiști…

De dincolo de ziar se produse o mișcare slabă ca o ridicare din umeri.

— Eu am mai lucrat în circuri, am avut totdeauna succes…

De după ziar, directorul duse ceașca la buze și sorbi zgomotos.

— Totdeauna partenerii mei au fost mulțumiți de mine. Știu să merg în echilibru pe sârmă…

„Hmmm” se auzi de dincolo de ziar.

— Pot să merg și călare…

Directorul desfăcu larg ziarul întrucât găsise urmarea articolului care-l interesa.

— Dacă vreți, fac și numărul cu săritul prin cercul de foc !

În spatele ziarului nu se înregistra nici o reacție…

— Vă rog foarte mult, spuse solicitantul cu o voce umilă. Trebuie să mă angajați…, n-am mai mâncat de o săptămână.

— Banalități, banalități. Tot ce declari dumneata le fac aici la mine leii, tigrii și panterele, spuse directorul strângând ziarul cu zgomot.

Abia atunci văzu că cel care ședea în fața lui, în fotoliul de piele, era un uriaș leu african.

— Îmi pare nespus de rău, spuse leul într-o română impecabilă, în cazul acesta nu-mi rămâne decât un singur lucru…

Și leul îl înghiți pe directorul circului. Apoi scrise o carte în care explica publicului că arta adevărată nu se poate face cu stomacul gol.

adaptare după Eduard Jurist, Fabulă

PERMISUL LA CONTROL – Perle celebre ale șoferilor

♦ Pe un formular de asigurare auto (șoferul lovise o vacă):

— Cum ați avertizat dvs. ?  R: Claxon

— Cum a avertizat celălalt ? R: Muuuu !

♦ „Când m-am apropiat de intersecție, un semn ‘stop’ a apărut în locul în care niciun semn stop nu mai apăruse vreodată.”

♦ „M-am lovit de un camion staționar venind din sens invers.”

♦ „Am plecat de la marginea șoselei, m-am uitat la soacra mea și am trecut peste parapet.”

♦ „Conduceam mașina de patruzeci de ani când am adormit la volan și am avut un accident.”

♦ „O mașina invizibilă a apărut de nicăieri, mi-a lovit vehiculul și a dispărut.”

♦ „Ca să evit lovirea barei mașinii din față, am călcat pietonul.”

♦ „Pietonul nu știa în ce direcție să se îndrepte, așa că l-am călcat.”

♦ „Stâlpul de telefon se apropia repede. Am încercat să virez în afara direcției lui când el m-a lovit din față.”

♦ „Am claxonat pietonul, dar el se holba la mine.”

♦ „Apropiindu-ma de intersecție, nu am văzut niciun vehicul venind din dreapta mea, așa că am lovit mașina din față.”

CUM SĂ DEVII OBSEDAT – Ghid practic de psihologie aplicată

Am cunoscut în București un individ obsedat de ideea că este urmărit. Intrasem într-un fast food și, cu tava încărcată de farfurii, căutam un loc la o masă. In fundul sălii am descoperit un consumator care ședea singur. M-am apropiat:

— Imi permiteți să iau loc la masa dumneavoastră ?

Individul și-a ridicat ochii din farfurie și m-a măsurat îndelung. Simțeam că mă frige. Supa. Imi făcu semn din cap. Am avut certa impresie că nu e deloc încântat de vecinătatea mea.

— Ești de la DNA ?

Incepusem să mestec, așa că am dat din cap în semn că nu.

— De la SRI ?

Același semn.

— De la ANAF ?

Nu, nu eram nici de la ANAF.

I-am explicat, printre înghițituri, că eram din Ardeal și venisem anume să văd cum trăiesc bucureștenii. Nu părea pe deplin convins. Totuși își dădu drumul la limbă.

— Domnule, aici nu te lasă nici masa s-o iei în liniște ! Inchipuiește-ți că anul trecut am făcut pușcărie numai pentru că aveam un Logan exact același tip și aceeași culoare cu acela care-l călcase pe un tip de la Procuratură… Din fericire, după o lună s-au lămurit că mai există în România o mașina la fel ca a mea. După ce-am ieșit din pușcărie, proprietarul casei unde locuiesc cu chirie a cerut să fiu pus sub observație pentru că era convins că învârtesc afaceri cu droguri. M-au chemat de câteva ori la DIICOT, apoi s-au plictisit și mi-au dat drumul. Dar mi-au atras atenția să rămân clean.

Și am rămas curat, dar – după un timp -, am văzut că se ține un tip după mine. Intr-o zi m-am înfuriat și l-am luat de guler. Era de la Moravuri. Mi-a arătat o fotografie: un proxenet, un tip tuciuriu cu mustață mare, neagră…

Cel din fața mea era roșcovan, cu pistrui și o chelie avansată.

— Ești țăcănit ? Ăsta seamănă cu mine ?

Ce-are-a-face, mi-a zis. Puteai să-ți pui mustață falsă și să te dai pe obraz cu vax. S-au mai văzut cazuri. Dar m-a lăsat în pace. In alta zi eram la hypermarket, când m-am simțit bătut pe umăr. Era un băiat bine clădit. Să-ți văd pantofii, mi-a zis. Dar ce-ai cu ei ? am întrebat. Se fură de la un timp pantofi la noi. Era detectivul magazinului. I-am arătat pantofii. S-a dus fără măcar să-și ceară scuze. Lepra.

Săptămâna trecută, tocmai coboram din metrou când doi haidamaci s-au aruncat asupra mea și mi-au pus cătușele. Ține-ți pliscul, dacă nu vrei să te tăbăcim ! mi-au strigat și m-au scos din stație, după care m-au aruncat într-o dubă. Abia la poliție am aflat că fusesem identificat la o manifestație #rezist. Când au văzut că singura mea legătura cu numita organizație e rezistența de boiler pe care tocmai o cumpărasem din piață, m-au lăsat să plec.

Așa că vezi, frățioare, sunt om pățit…

hqdefault

Nu știam dacă trebuie să zâmbesc amuzat de încurcăturile comeseanului meu sau, mai curând, să afișez o mina gravă ca să-i câștig simpatia și încrederea. Tocmai atacasem salata orientală când am simțit că cineva mă bate pe umăr. Am ridicat privirea. Lângă mine răsărise un tip sportiv îmbrăcat cu o scurtă neagră.

— Am să vă rog, după ce terminați salata, să veniți puțin cu mine…

Intr-un elan reflex, eram gata să-l întreb cine e și ce vrea, dar am zărit sub jacheta desfăcută, prinse la centură, o pereche de cătușe nichelate, de care băieții ăștia nu se despart niciodată. Am dat din cap, mi-am terminat salata, mi-am salutat vecinul de masă urându-i mai mult noroc în viitor, și am luat-o spre ieșire unde, într-adevăr, mă aștepta sportivul.

— Nu e nevoie să-mi puneți niciun fel de întrebări. Veți primi toate informațiile chiar aici, după colț…

După colț era postul de poliție. Acolo, agentul de serviciu îmi spuse fără agresivitate:

— Să nu faceți niciun fel de declarații până nu va fi de față avocatul dvs.

I-am mulțumit pentru sfat. Am fost introdus la ofițerul de serviciu. După ce i-am arătat actul de identitate, după ce s-a informat la hotelul unde locuiam și după ce-a mai dat un telefon unde i s-a confirmat identitatea mea, mi-a restituit actele și mi-a spus plin de bunăvoință:

— Puteți pleca și… sejur plăcut !

— Mulțumesc. Și totuși, poate aveți amabilitatea să-mi spuneți de ce m-ați reținut ?

— Cum, n-ați înțeles ? Agentul nostru v-a văzut luând masa cu un individ pus sub urmărire.

Adaptare după Eduard Jurist, Obsesia

HAȘTAGIANUL REZIST – Cine este cu adevărat și ce vrea el

Haștagianul „rezist” este eminamente userist; cu toate acestea, înainte de a fi userist, el este haștagian.

Deși născut dintr-o familie modestă, el este fiul corporațiilor multinaționale și, deși spune că are viziuni democratice, face parte din categoria „telectualilor”, a meritocrației, științei, artei, culturii etc., pe care le-a stabilit clar, odată pentru totdeauna, mentorul spiritual al haștagienilor „rezist”, Gabriel Liiceanu, într-o cuvântare ținută la GDS în care a spus: „Kovesi este slujirea, mu…e PSD !”.

Dar… emanat din vechea familie a boierilor protestatari din Piața Universității, haștagianul „rezist” este aristocratul get-beget al protestului, căci are pe stindardul luptei înscrisă cu litere de aur… mu…a.

Haștagianul „rezist” este zavragiu hotărât, corporatist exclusivist, soroșist până-n măduva oaselor. Toată lumea trebuie s-o știe !

Mereu în opoziție sau, când din nenorocire nu se poate asta, guvernamental, haștagianul „rezist” deplânge halul în care a ajuns țara care a votat penalii, o felicita în cazul al doilea, însă în ambele cazuri îl iubește pe Soroș, cel ce-l răsplatește părintește cu bitcoaine, până la nebunie. De aceea el urăște cu furie tot ce nu e soroșist, tot ce nu e corporatist.

El nu e neapărat contra capitalului autohton, dar visează multinaționale peste tot în țară, multinaționale care să ne țină sclavii străinilor pe vecie. Ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a țării de către baronii locali din PSD sau ciocoii din PNL, ajutați de copiii vitregi ai liberalismului, parveniții din ALDE.

Haștagianul „rezist” nu e prin excelență om de partid, câtă vreme nu e vorba decât despre politica internă. Indată însă ce vine vorba de a ne prezenta în fața străinilor, el crede că toți românii trebuie să-și uite micile pasiuni, dându-și mâna frățește, și să se facă slugi la corporațiile multinaționale. Inamicul comun e bugetarul… inamic e și capitalul autohton care concurează multinaționalele. Jos naționalismul ! Sus globalismul !

Oricine gândește altfel… e un trădător !

Haștagianul „rezist” se găsește în toate clasele sociale; specia lui furnică pe toate canalele de comunicație ale internetului și e încuibată în cele mai mândre vile, precum și în cea mai modestă odaie de mahala.

Haștagianul „rezist” poate avea sau nu profesie, poate fi sărac sau bogat, prost ori deștept, nerod ori de spirit, tânăr sau bătrân, de un sex sau altul – ori transsexual -, el a fost, este și va fi mereu soroșist adevărat…

Să te păzească Dumnezeu să-l ataci pe Soroș al lui oricât pe departe, căci haștagianul „rezist” e gata atunci să te sfâșie.

Adaptare după I.L. Caragiale, Moftangii

Mașina fantomă lovește din nou

Circulă multe legende despre tot felul de mașini fantomă. Una dintre acestea este despre salvarea neagră care răpește oameni pentru a le preleva organele. Alte fantome, peste care s-a așternut rugina și patina timpului, zac chiar în fața blocului tău. Dar nu despre rable vreau eu să vă povestesc azi, ci despre un caz cu o mașină fantomă care mi s-a întâmplat chiar mie.

Ca să scap de gura neveste-mi, am tulit-o astă vară, într-o dimineață de sâmbătă, la pescuit. Când am parcat mașina pe malul lacului, am lovit ceva, o piatră sau un buștean – dracu’ știe !-, că s-a oprit singură. N-am dat atunci prea mare importanță chestiei, căci eram prea entuziast să bag undița în apă și să prind, în sfârșit, peștișorul de aur… sau barem niște știuci prăpădite.

Ziua s-a scurs monoton și insipid, peștii având alte treburi mai importante decât să-mi umple mie găleata. Spre seara s-a pornit o furtuna teribilă, cu tunete și fulgere și-o ploaie zdravănă care m-a udat până la piele. Parcă s-au rupt cerurile, nu altceva !

M-am adăpostit în mașina, lăsând baltă pescuitul și așteptând să treacă urgia. Urgia a trecut până la urmă, deși părea că nu se va termina niciodată și ne va inghiți diluviul, însă s-a lăsat o ceață densă de s-o tai cu cuțitul. N-avea niciun rost să mai stau la pescuit, așa că m-am pregătit să mă întorc acasă, unde mă aștepta scorpia – care era mai rea chiar și decât furtuna. Am încercat din răsputeri să pornesc mașina, însă motorul era mort complet. Ceva se întâmplase cu mașina când o parcasem dimineață… Am abandonat-o acolo împreuna cu prețioasele mele capturi piscicole, în număr de doi peștișori amărâți, abia ajunși la pubertate, și-am plecat să fac autostopul.

Era deja noapte și ceața era din ce în ce mai deasă. Timpul trecea, nicio mașină pe drum, iar ceața făcea să nu se vadă nici la doi pași în fața mea. La un moment dat apare o mașină, venind alene cu farurile stinse…Curios lucru !…  Se apropie… Vine mai aproape… Fac semn cu mâna să mă ia. Când ajunge în dreptul meu văd ca are același număr de înmatriculare cu al mașinii mele. Ba, chiar și aceeași culoare. E chiar și aceeași marcă… Era mașina mea !

Fără să mai analizez prea mult situația, depășind starea de angoasă care mă cuprinsese văzând numărul de înmatriculare, deschid portiera și mă urc în mașină. La volan… nimeni ! Mașina rulează încet, iar eu – îngrozit – stăteam lipit de scaun, fără să mai fiu în stare să scot barem un strigat de spaimă… Apare o curbă, eu încep să mă rog în gând să scap cu viață… Insă exact când mașina intra în curbă, apare o mână la geam – ca aceea din serialul Familia Adams – și rotește volanul !

Eu eram deja paralizat de spaimă, nu mai aveam puterea nici măcar să privesc în jur să văd de unde venea mâna aia… De fiecare data când apărea o curbă, mâna intra prin geam și rotea volanul.

După o vreme, când am văzut că ne-am apropiat de oraș, mi-am făcut oleacă de curaj și-am sărit din mașină. Am luat-o la goană pe marginea drumului, fără să mai am puterea să mă uit înapoi, și nu m-am oprit decât în primul bar care mi-a ieșit în cale. Ud și înfrigurat, am cerut barmanului o sticlă de vodcă din cea mai tare, apoi m-am așezat ostenit la o masă.

După ce mi-am mai revenit în fire după groaznica întâmplare trăită, am început, timid, să le povestesc celor din jur teribila experiență prin care am trecut.  Oamenii din bar m-au privit cu suspiciune la început, crezând că asista la halucinațiile unui nebun sau la poveștile unui mincinos patologic, însă apoi au rămas tăcuți și îngândurați, văzându-mă cum plâng cu lacrimi de copil, deși nu eram beat.

După vreo oră, intră doi tipi în bar, comandă ceva la bar și se așează la o masă. Apoi unul dintre ei îi spune celuilalt, arătând spre mine:

— Hei, uite-l pe tipul care s-a urcat în mașină în timp ce noi o împingeam !

GOANA DUPĂ SENZAȚIONAL – Mari gafe ale presei

Goana nebună după senzațional, dorința arzătoare de a fi primii care informează publicul, datorate concurenței acerbe de pe piața mass-media, duc lesne la gafe de presă, unele dintre ele producând o adevărată ilaritate generală.

Iată câteva exemple ilustrative din presa română și străină:

Un „Cotidian” profetic

In timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 1994, desfășurat în Statele Unite ale Americii, meciurile puteau fi urmărite în România doar la ore târzii din noapte, din cauza fusului orar. Cum presa scrisa își închidea ediția înainte de desfășurarea partidelor, ziariștii de la Cotidianul au decis să publice cronica meciului în… avans !

Ei mizau pe faptul că meciul selecționatei României cu reprezentativa Elveției va fi o simplă formalitate, după galopul de sănătate cu Columbia, partidă câștigată cu 3 – 1 de România. Astfel că dimineața cititorii Cotidianului au putut citi titlul de o șchioapă: „Romania își va alege duminică adversarul”. Apoi, profeticii ziariști relatau pe larg cum s-a desfășurat meciul, terminat – în viziunea lor – cu victoria tricolorilor.

„Ne-am luat cu mâinile de cap, realizând că am comis o gafă. Nu se mai putea face nimic, ziarul plecase de mult timp la tipar și a apărut așa, anunțând o victorie glorioasă a României, care în realitate pierduse rușinos cu 1 – 4”, a explicat unul dintre ziariștii Cotidianului, Lucian Gheorghiu.

Ca la el acasă

Din Morning Telegraph:

„Am petrecut câteva zile într-un azil de boli mintale și m-am simțit exact ca acasă”, a declarat deputatul Cristopher Mayhew la o întrunire a Asociației pentru Prmovarea Sănătății Mintale.

Reconstituirea

Din Newcastle Chronicle:

Acum o lună, în fața unui fort din Lisabona, o santinelă a împușcat mortal un băiat de 12 ani. Soldatul a raportat că băiatul nu a răspuns la somația sa prin întuneric. Aseară autoritățile militare au efectuat reconstituirea incidentului. Un civil, Carlos Chaves, în vârstă de 33 de ani, a jucat rolul băiatului și a fost și el împușcat mortal.

Intrunirea clarvăzătorilor

Din Newsday:

Societatea Internațională a Clarvăzătorilor a trebuit să-și amâne întrunirea de săptămâna viitoare datorită unor împrejurări neprevăzute.

Mica publicitate

Din Morning Telegraph:

De vânzare: pian pentru începători cu picioare.

Pian de concert de vânzare la o doamnă în stare excepțională.

Un câine cere adăpost: mănâncă orice, îi plac mult copiii.

Știrea despre moartea mea…

Este celebră replica lui Mark Twain, la apariția într-un ziar a știrii despre trecerea sa în lumea drepților: „Știrea despre moartea mea a fost în mare parte exagerată”. Mai puțin cunoscută este reacția lui Hemingway, al cărui deces „exagerat” a fost anunțat de un ziar. „Citind în ziarul dvs. că am decedat și știind că de obicei dumneavoastră sunteți foarte bine informați, vă rog ca din acest moment să anulați abonamentul pe cinci ani pe care-l făcusem la publicația dvs. și să-mi returnați banii…”

Rectificare

Un jurnal american, dându-și seama că a anunțat în mod precipitat și eronat moartea unei celebrități, a publicat următoarea rectificare: „Ieri, am fost primii care am anunțat moartea domnului X. Astăzi, suntem primii care dezmințim știrea. Se dovedește încă o dată că ziarul nostru este mereu cel mai prompt informat…”

Insă recordul în materie îi aparține lui Michigan Tribune, în care a apărut acest anunț: „Erorile pe care le veți găsi în jurnalul nostru sunt voite. Intenția noastră este de a mulțumi pe cititorii noștri pentru care nu există plăcere mai mare decât să ni le semnaleze.”

SURSE: Adevarul, Romania literara