GENEZA – Versiunea verificată și aprobată

La început Dumnezeu nu făcea nimic, ceea ce îl plictisea. Ca să-și găsească de lucru a făcut cerurile și pământul. Neputând lucra pe întuneric, a făcut lumina, neștiind cât o să coste acest lux când se va face citirea contorului. Deși a văzut că lumina este bună, El și-a dat seama că și întunericul e bun și așa au apărut ziua și noaptea, fapt pentru care îl binecuvântează și cei care lucrează ziua și cei care lucrează noaptea, că de dormit se poate dormi oricând.

Știind că toți cei care vor popula noile întinderi pe care le va crea îi vor adresa în permanență tot felul de rugăminți, și-a denumit domeniul pe care și l-a păstrat pentru Sine Cer (de la a cere sau, după unii exegeți, inițialele de la Comisia pentru examinarea rugilor). Apoi a zis că a sosit momentul să facă Pământul. Având de lucru cu acest boț de argilă, Creatorul fiind și primul olar, a socotit că este bine să se cinstească înainte de a purcede la treabă (ca să fie inspirat). A întrecut însă măsura, cocoloșul de lut i-a scăpat din mâini și de aceea globul nostru pământesc e turtit la poli. Și văzând cum s-a alcătuit Pământul, a zis că lucrul acesta este bun. (Se pare că și pe vremea aceea fiecare avea dreptul la punctul său de vedere.)

Câteva zile Dumnezeu s-a mai distrat făcând soarele, luna și stelele, toate într-o viziune cât se poate de simplistă, adică în scopul de a da lumină și fără să intuiască grandiosul program de explorare a cosmosului de mai târziu, care cere foarte multă matematică, de care pe vremea Creației n-avea nimeni habar. În zilele următoare a făcut viețuitoarele și roadele pământului, dar le-a făcut cu atâta stângăcie ca și astea sunt acum pe sfârșite și numai o minune mai poate schimba lucrurile. Dar dacă Dumnezeu n-a făcut minunea când se mai putea, e greu de crezut că mai poate s-o facă astăzi !

După ce a făcut vite, fiare pământești și târâtoare, Dumnezeu a zis că-s bune, dar că mai lipsește (parcă) ceva. Și atunci a zis „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. (Citarea – în numeroase scrieri ale acestei afirmații Supreme – este o dovadă de ingratitudine omeneasca. Doar nu a fost nimeni de față să audă astfel de vorbe și insinuarea că Atotputernicul seamănă cu noi nu poate decât să-i știrbească din prestigiu.)

După cum se știe, pe om l-a făcut tot din lut (alt material de construcție încă nu fusese inventat), din care cauză omul este extrem de fragil și se sparge când ți-e viața mai dragă. Apoi a făcut greșeala capitală pe care nu vrea s-o recunoască nici azi. N-a găsit altă soluție pentru a realiza popularea Pământului decât zămislind femeia. Cică așa s-ar fi gândit creatorul: „Nu este bine ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (vezi sursa fundamentală). Halal ajutor ! De pe urma acestui ajutor omul nu s-a ales decât cu o droaie de copii (guri de hrănit), reproșuri și cicăleli (care s-au dovedit o permanență umană, indiferent de orânduirea celor lumești).

god-cartoon3

După câte făcuse, Dumnezeu a cam ostenit, s-a uitat la ceas și a văzut că se făcuse sâmbătă seara și a hotărât că a doua zi, duminică, să fie sărbătoare legală. Și s-a odihnit. S-a dus la iarbă verde, că acu’ era, a mâncat fel de fel de bunătați, care și ele erau din belșug, a mai dat de dușcă niște licori de struguri și hamei și i s-a făcut somn. S-a tras Creatorul mai la umbră și a spus oftând: „Strașnică plictiseală ! Dacă așa o să arate viața pe Pământ, o să fie la fel de insuportabila ca-n rai. Trebuie să punem ceva la cale”. Și a găsit, ca și până acum, ceva bun. A găsit povestea numită Ispitirea femeii, adica toată tărășenia cu șarpele, cu pomul, cu mărul. V-o reamintesc pe scurt: După ce au mâncat bieții oameni niște mere pădurețe, acre, ca vai de mama lor (căci încă nu avusese cine să le altoiască și să scoată mere ionathane), e și firesc că au deschis ochii. Și ce-au văzut ? Au văzut că erau goi și tare s-au mai rușinat, din care pricină au și purces pe dată să-și facă șorțuri din frunze de smochin.

Dumnezeu care, se înțelege, știa bine ce se întâmplase, că doar el singur pusese la cale, numai iataă-L că vine în inspecție în grădina Edenului. Se uită în dreapta, se uită în stânga, nimeni. Pasă-mi-te cei doi vinovați se ascunseseră de rușine într-un tufiș.

— Unde ești, omule ? a strigat Dumnezeu.

— Aici sunt, a ieșit Adam din ascunziș, explicând de ce se ferise de privirile Creatorului.

— Cine ți-a spus că ești gol ? a întrebat Dumnezeu și s-a arătat mânios foarte că omul nu i-a ascultat porunca să nu se atingă de pomul acela. (De atunci, diversele administrații au grijă să pună tăblițe pe care să scrie clar: „Nu atingeți pomul. Monument al naturii”. Sau „Culegerea fructelor strict interzisă. Amenda se aplică pe loc” ș.a.). Adam, care era încă foarte departe de epoca cavalerismului, s-a justificat ca un ticălos ce era:

— Ea e de vină ! a zis el, femeia pe care mi-ai dat-o ca să-mi fie de ajutor. Nimic de zis, frumoasă procopseală !

Atunci Dumnezeu i-a cerut explicații femeii (care, se pare, rămăsese mai departe în spatele tufelor, așa cum e arătată ea și azi în cele mai diferite creațiuni: pictură, cinematograf, reclame turistice).

god2

Femeia a spus la rândul ei adevărul gol goluț:

— Șarpele, el m-a amăgit.

Dumnezeu l-a sancționat mai întâi pe șarpe. Sancțiunea nu a avut însă un efect educativ de durată, pentru ca, de la această întâmplare, perfidul a continuat cu succes să amăgească femeia care, la rândul ei, îl ispitește pe bărbat și piesa asta biblică se reptă la infinit și dă de mâncare la o mulțime de romancieri, cineaști, poeți, fără să mai vorbim de toate instituțiile aferente consecințelor cunoscute, adică maternități, școli, tribunale. A urmat apoi pedepsirea lui Adam și a soției sale, Eva. Pe cei doi, Atotputernicul i-a trimis în exil pe Pământ, ceea ce demonstrează încă o dată, fără putință de tăgadă, ca toată farsa cu Mărul cunoașterii nu fusese decât o înscenare, altminteri care ar fi fost rostul Pământului dacă Omul și Femeia ar fi continuat să se plimbe goi prin Paradis ?

… Ajunși pe Pământ (pe vremea aceea, din Cer pe Pământ se făcea tot atât cât se face azi de pe Pământ în cer), Adam s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, a oftat și a zis:

— Putea să fie și mai rău.

Apoi a început să-i vorbească Evei despre planurile sale de transformare a planetei. Acum vedea cu ochii lui că Meșterul Suprem făcuse treaba de mântuială, ce era mai greu îi lăsase lui: să construiască orașe și sate, să inventeze roata, să stăpânească focul, să facă agricultură, să se ocupe cu creșterea vitelor și câte și mai câte. Și pentru că acum umbla prin lume cu ochii deschiși, s-a apucat să și îndrepte tot felul de strâmbătăți pe care s-au găsit destui să afirme că așa au fost lăsate de la Dumnezeu (adică de când e lumea și pământul).

În ce-o privește pe Eva, și-a adus și ea partea ei de contribuție (pe care nimeni nu ar vrea s-o minimalizeze; în definitiv, toți avem o soție care ne ajută). Se spune totuși că de la pățania cu pricina a rămas cu o mare sperietură, de unde permanenta ei preocupare cu privire la ce „o să îmbrace !…”

Eduard Jurist, Geneza  

(fragment)

NOTĂ INFORMATIVĂ – Către toți cititorii de bloguri din țară și diaspora

Dragi prieteni,

Vă informez prin prezenta că în ultimul timp a început să circule printre noi un blog nociv, intitulat pompos „Hiperbola”, care nu știm dacă nu ascunde ceva.

Articolele de pe respectivul blog sunt semnate cu pseudonim de un anume Alex Hatta, care pe buletin se numește Alexandru (vezi buletinul de identitate seria AO 1670031979 eliberat de biroul populație Arad).

Acest individ a achiziționat numai în ultimii ani un autoturism de teren, nr AR 13 HATTA, o centrală eloliană fotovoltaică marca „Vera” și un laptop „Asus” (ultimele două de la hipermarketul din zona industrială).

Blogul, semnat abuziv de acest autor necunoscut și suspect, mișună de bancuri furate de la membrii echipei artistice „Cuiul lui Pepelea”, care le-au colecționat în decursul timpului din tramvaie, autobuze și in pauzele de șeindțe. (Un inventar, amanunțit numerotat, al acestor bunuri, creație colectivă, a fost înaintat Parchetului)

Condamnăm cu fermitate teoria perimată, cosmopolită și globalistă, care susține că bancurile sunt folclor și, ca atare, pot fi întinse ca pelteaua prin tot felul de bloguri dăunătoare.

Ele sunt bunuri ale tuturor și sustragerea din circulație este cu atât mai gravă și mai condamnabilă.

Alte idei ale unor dialoguri comice au fost însușite de periculosul plagiator de la scriitoriul D.M., cu care a dormit două nopți în aceeași cameră la Vaslui, la Festivalul Umorului. Dan Mihaiescu vorbea în somn și impostorul l-a imprimat în secret pe un reportofon marca „Sony”, seria G. 24547. (Dacă la confruntare va susține că a racolat anecdotele și ideile respective din site-uri editate în străinătate, a i se râde în nas, întrucât nu știe bine nicio limbă străină, având studii la fără frecvență)

Acest pesudoumorist compromis aleargă după tot felul de relații esențiale și există numeroși martori care l-au văzut prin restaurante cu separeu în anturajul, interesat, al celor de mai jos:

  • O curieră, cu părul mov, de la „Cartea prin poștă”.
  • Un corespondent voluntar (mare amator de vinuri și cașcaval pané) al publicației „Cațavencii”.
  • Un șofer de camion (tatuat pe piept) de la Fabrica de Hârtie Bușteni.
  • Mai mulți remizeri (neidentificați) de tonete pentru vânzarea stradală a literaturii.

Nu vi se pare cu ochi și cu sprâncene ?

Vă atragem atenția asupra articolelor „Bâlciul deșertăciunilor electorale”, „Minunile ministrului Grindă”, „Întoarcerea Cozminului Tristei Realități la muma Ciuma Roșie”, „Inspectoratul minciunilor de urgență” și alte povești de adormit copii. Citiți cu mare atenție textul și subtextul.

Menționăm că sus-numitul locuiește pe raza de competență a Procuraturii de pe lângă Tribunalul Arad.

Cu salutări vigilente,

Un grup de cititori ahtiați

N. A. Această notă informativă, trasă la xerox, mi-a fost înmânată de la Serviciul Personal, care nu ia în considerație nicio scrisoare anonimă.

Prietenul meu bun, Manole Gâțu, instructor al echipei artistice „Cuiul lui Pepelea”, mi-a sugerat că ea ar putea fi opera veninoasă a dactilografei, ale cărei servicii le-am refuzat, preferând să-mi redactez singur articolele, tastând cu un deget și cu foarte multe greșeli inandmisibile…

Las posterității misiunea de a descoperi adevărul.

Adptare după „Notă informativă”

de Dan Mihăescu

O petrecere ciudată

De data asta era rândul meu. Se instaurase un fel de obicei ca duminicile să le petrecem impreună toți colegii. Cei mai mulți erau căsătoriți și, prin natura specialității, soțiile lucrau și ele aici. Tratația nu juca niciun rol, important era să fim impreună și să ne simțim bine.

Și eu și nevastă-mea eram convinși că petrecerea pe care o dădeam noi va avea cel puțin același succes ca ultima la care luasem parte, la soții Istrătescu. La cinci fix se făcu auzită soneria și nici nu ne-am mirat că la ușă erau practic toți. Făcuseră ce făcuseră și ajunseseră punctuali. Cum intrară în casă, veselia se dezlănțui fără nicio opreliște. Mai întâi dansul. Aici se evidențiau imediat soții Pascali care aveau stil și dansau cu atâta dezinvoltură că nevastă-mea le eliberă în grabă masa și cei doi, dintr-un salt, se urcară pe masă în modul cel mai firesc.

Noi ceilalți dansam în jur, dar nu ne puteam reține admirația pentru prietenii noștri, dansatori fără egal. Ca să nu rămână mai prejos, Puiu Mardare se urca pe dulap unde făcu podul, reușind să atingă tavanul cu picioarele. Am râs cu toții de năzdrăvănia lui Puiu care, de acolo de sus, ne cerea să-i aruncăm un măr ca să-l prindă cu gura.

După o primă repriză de dans, când parcă simțeam nevoia să ne mai și odihnim, ne-am așezat în jurul mesei și Țuchi – așa îi spuneam noi, da de fapt îl cheama Țuculeanu – ne arătă niște scamatorii cu cărțile care ne-au distrat grozav: găsea asul de pică indiferent în ce grupă de cărți îl ascundeai. Tot nu reușeam să-i prindem trucul și eram convins că, de fapt, vedea prin oglindă ce face fiecare cu cartea aleasă.

Înfierbântați de antrenul și buna dispoziție care pusese stăpânire pe tot grupul, numai ce-i vedem pe soții Trandafir că ne deschid bufetul de vase și înșfacă toată stiva de farfurii gata, gata să le scape și să le facă țăndări. Îmi simțeam inima ca un purice, mai ales că era darul meu adus nevesti-mii la aniversarea zilei noastre de nuntă.

— Lasă, dragă, zâmbi nevastă-mea, ai să vezi că n-o să se întâmple nimic.

party1

Mă uitam cu grijă cum cei doi Trandafir își aruncau unul celuilalt farfuriile care zburau razant cu lampa și așteptam să văd ce se va sparge mai întâi, o farfurie sau lampa. Dar de întâmplat nu s-a întâmplat nimic. Așa că i-am aplaudat văzând de câtă îndemânare dădeau dovadă… Între timp, Cipi – de fapt îl cheamă Ciprian Dorobăț – făcuse prăpăd pe măsuța de toaletă a nevesti-mi și-și vopsise fața în toate culorile. Încerca să ne convingă că, având o față atât de comică, orice glumă spusă, oricât de veche, te face să mori de râs. Și, recunosc, Cipi avea haz, iar noi râdeam ca niște copii.

După-amiaza se scurgea în modul cel mai plăcut, fiecare simțindu-se ca acasă. Johnny Stegaru îmi înghiți, în glumă, vreo șase cuțite, ba chiar și câteva furculițe. Soții Veleanu se prefacură că se ceartă și începură să-și arunce unul celuilalt copilul – o puștoaică foc de deșteaptă, de vreo opt anișori – prinzând-o fără nicio dificultate. Cred că se făcuse destul de târziu când am auzit bătai puternice în ușă. Am tresărit. De ce bătea, doar aveam sonerie ?! Poate erau vecinii supărati de gălăgia din apartamentul nostru. M-am dus să deschid și, am înlemnit ! În fața apartamentului era un elefant. Da, un elefant în mărime naturală.

— Aoleo ! am auzit în spatele meu glasul lui Vasile. E Rașid ! Așa îmi face de fiecare dată. Dacă nu vin să-i aduc mâncarea de seară, îmi ia urma și mă găsește negreșit !

Și-a luat repede „la revedere” și a plecat cu elefantul de teamă ca pachidermul să nu insiste să intre în apartament.

A fost o după-amiază foarte placută. Mă simțeam foarte bine printre noii mei colegi. Da, am uitat să vă spun că fusesem angajat de curând secretar literar la circ.

… Cred că era trecut de miezul nopții când am fost trezit brusc din somn de strigătul de groază al nevesti-mii. Am sărit speriat:

— Ce e ? Ce s-a întâmplat ?

Soția mea stătea în vârful patului, cu ochii mari deschiși, și-mi arăta ceva în colțul camerei, luminat de felinarul din dreptul ferestrei.

Am căscat somnoros. Nu era nimic. Soții Melinte își uitaseră pytonul.

Eduard Jurist, Petrecerea

Revoluția lu’ Nenea Iancu

În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploiești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica ! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot încide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc și eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; și sunt autorizat a o face – eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprezece ani; înfațișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.

Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploieștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit ! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1 000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrajmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde ? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel „Moldova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru ? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așează la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așează sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așează cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă. Se înțelege, când jucătorii sunt toti de talie, se-ntâmplă să se joace o contră și adesea partida să fie remisă. In seara aceea, Stan câștigase cu mare avans partida-ntâia.

A01

Pe la unu trecute după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul (clopot de alarmă – n. red) sunase. Cauza sfântă a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-Pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.

La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.

La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Niculae face act de supunere în mâinile Prezidentului.

La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.

La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploieșteni, Națiunea recunoscătoare !) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicei.

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele odată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-ncing cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie ! ce avânt ! ce entuziasm !… A ! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă ! O !

revolta

Eram la Lipănescu-n gradină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare neinchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană ! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploieșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie ! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și „Ura ! Vivat Republica !”. Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecura și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămaân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, cî am o funcție publică de îndeplinit; mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde ? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine ! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmplă în inima Republicei ?

Pe la trei și jumătate după-amiezi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti – Ploiești, atunci încă în construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era ? Era Reacțiunea, Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șase sute de copii ai poporului. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama ! Dumnezeu s-o odihnească ! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică ! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu !

republica

Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: „Stăi !” el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici ?” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi ! niciodată înainte ! iată deviza Reacțiunii.

Dar polițaiul ?… Ce se făcuse Stan Popescu ? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de placută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbicie. Omul își încrucișă mâinile pe biroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au  și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.

— Cine te-a pus pe tine aici ? răcnește strașnic reacționarul.

— Boborul ! răspunde foarte răgușit republicanul.

Atât i-a trebuit Reacțiunii ! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhațat pe Stan și, val-vârtej cu el, drept la hanul Călugarului !

Așa s-a sfârșit cu Republica noastră ! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român !

I. L. Caragiale, Boborul !

Epoca, 1896

Arta dresajului la om

…Pentru a obține cele mai bune rezultate în relațiile dintre noi și stăpânii noștri, este necesar ca, în timp ce oamenii se străduiesc să ne dreseze, noi, la rândul nostru, să-i educam cu tact și înțelegere.

În cele ce urmează am să semnalez câteva observații personale care pot avea urmări dintre cele mai pozitive dacă sunt folosite așa cum trebuie și cu perseverența necesară pentru fixarea reflexelor.

Dresajul iubitorului de câini trebuie început de mic. Adică de când e câinele mic. În primul rând, omul trebuie dezvățat de a ne lua mereu în brațe cu acea bizară formulă cuțu-cuțu care îi face lui plăcere. În acest scop se poate folosi o metodă pe care o cunoaște orice cățel și care dă rezultate excelente dacă se alege momentul când stăpânul sau stăpâna tocmai și-a pus costumul sau rochia cea nouă. Obiceiul acesta de a ne ține mereu în brațe este foarte dăunător, fiind foarte neigienic, mai ales la unele persoane înclinate spre familiarism excesiv ce țin morțiș să ne sărute pe bot.

… Este foarte important de a-l obișnui pe om cu mesele regulate. Metoda este foarte simplă. Trebuie să-l faci atent că ți-e foame, lătrând de patru ori pe zi: la patru dimineața, la patru după-amiaza, când doarme și seara, în timpul filmului de la televizor. Când stăpânul va observa că odată cu masa servită la timp lătratul încetează, va ști ce are de făcut. Există stăpâni foarte inteligenți. Procedeul trebuie însă repetat de câteva ori până se fixează reflexul.

În ce privește hrana, omul trebuie învățat cu o anumită varietate. Da, alimentul de bază este osul. Asta înțelege și el foarte bine. Dar dacă e foarte egoist și nu ți-l cedează, mulțumește-te cu papucii săi de casă, cu pernele de pe sofa sau cu umbrela din vestibul. Cu timpul va învăța că e mai normal să te hrănească cu oase.

Dar omul este o ființă complexă. În afară de hrană, omul trebuie să se și joace. Din câte am observat, cel mai mult îi place jocul cu mingea. Pentru asta se poate folosi fie o minge de tenis, fie una mai mare de plastic. Aruncând mingea, omul așteaptă să i-o aduci. Este pedagogic să i-o așezi o dată, de două ori la picioare ca să nu-l descurajezi. Apoi, treptat, trebuie să i-o pui tot mai departe, obișnuindu-l în felul acesta să se miște. Dacă se perseverează, se pot obține rezultate remarcabile.

Când în procesul de educație, stăpânul dovedește reavoință sau încăpățânare, se poate folosi capitolul sancțiuni. Dintre acestea menționez: fuga de acasă. Atunci omul va da imediat un anunț la mica publicitate, va cheltui o groază de bani pentru recompense și va suporta – așa-i trebuie ! – toate farsele ce se fac la telefon, în urma unor astfel de anunțuri. O altă sancțiune care poate fi adoptată de câinii curajoși este aceea de a se lăsa prinși de ecarisaj: de acolo, fără 500 de lei, stăpânul nu te poate scoate !

Dar reflexele omului, așa cum a dovedit și marele savant I. P. Pavlov, se fixează mult mai eficace prin recompense. Recompensa de gradul unu e să-l privești drept în ochi cu un aer cât mai credincios. Asta îi face mare plăcere. Recompensa de gradul doi e să latri cu multă bucurie când îi vine în vizită șeful. Atunci vei auzi binecunoscuta replică. „Vedeți, a înțeles imediat că iubiți animalele”. În orice caz, fiți atenți: nu faceți sluj în fața șefului. S-ar putea ca stăpânul vostru să se supere. Acesta e dreptul lui.

Eduard Jurist, Mic tratat de dresaj

DIRECTORUL CIRCULUI – Fabulă modernă

Directorul circului își lua micul dejun de dimineață. De dimineață, pentru că obișnuia să ia „micul dejun” și la prânz și seara pentru a se menține în formă.

În timp ce își sorbea din cafeaua fără zahăr, citea distrat ziarul căutând să descopere ce lucruri se mai petrecuseră în lumea circului.

Ușa se deschise și secretara îl anunță că un solicitant dorește să-i vorbească. Directorul nu-și ridică ochii de pe ziar, semn că auzise cele spuse de secretară. După un vechi obicei, se cufundă chiar mai adânc în ziar pentru a-și termina în tihnă lectura. (Nu putea să sufere să fie întrerupt la jumătatea frazei, indiferent dacă o rostea sau dacă o citea.)

— Vă rog să mă iertați, începu noul venit. Mi s-a spus că angajați artiști…

De dincolo de ziar se produse o mișcare slabă ca o ridicare din umeri.

— Eu am mai lucrat în circuri, am avut totdeauna succes…

De după ziar, directorul duse ceașca la buze și sorbi zgomotos.

— Totdeauna partenerii mei au fost mulțumiți de mine. Știu să merg în echilibru pe sârmă…

„Hmmm” se auzi de dincolo de ziar.

— Pot să merg și călare…

Directorul desfăcu larg ziarul întrucât găsise urmarea articolului care-l interesa.

— Dacă vreți, fac și numărul cu săritul prin cercul de foc !

În spatele ziarului nu se înregistra nici o reacție…

— Vă rog foarte mult, spuse solicitantul cu o voce umilă. Trebuie să mă angajați…, n-am mai mâncat de o săptămână.

— Banalități, banalități. Tot ce declari dumneata le fac aici la mine leii, tigrii și panterele, spuse directorul strângând ziarul cu zgomot.

Abia atunci văzu că cel care ședea în fața lui, în fotoliul de piele, era un uriaș leu african.

— Îmi pare nespus de rău, spuse leul într-o română impecabilă, în cazul acesta nu-mi rămâne decât un singur lucru…

Și leul îl înghiți pe directorul circului. Apoi scrise o carte în care explica publicului că arta adevărată nu se poate face cu stomacul gol.

adaptare după Eduard Jurist, Fabulă

PERMISUL LA CONTROL – Perle celebre ale șoferilor

♦ Pe un formular de asigurare auto (șoferul lovise o vacă):

— Cum ați avertizat dvs. ?  R: Claxon

— Cum a avertizat celălalt ? R: Muuuu !

♦ „Când m-am apropiat de intersecție, un semn ‘stop’ a apărut în locul în care niciun semn stop nu mai apăruse vreodată.”

♦ „M-am lovit de un camion staționar venind din sens invers.”

♦ „Am plecat de la marginea șoselei, m-am uitat la soacra mea și am trecut peste parapet.”

♦ „Conduceam mașina de patruzeci de ani când am adormit la volan și am avut un accident.”

♦ „O mașina invizibilă a apărut de nicăieri, mi-a lovit vehiculul și a dispărut.”

♦ „Ca să evit lovirea barei mașinii din față, am călcat pietonul.”

♦ „Pietonul nu știa în ce direcție să se îndrepte, așa că l-am călcat.”

♦ „Stâlpul de telefon se apropia repede. Am încercat să virez în afara direcției lui când el m-a lovit din față.”

♦ „Am claxonat pietonul, dar el se holba la mine.”

♦ „Apropiindu-ma de intersecție, nu am văzut niciun vehicul venind din dreapta mea, așa că am lovit mașina din față.”