Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii

 

JURNAL DE FRONT – Demonii. Leneșul. Implacabila sentință

Ora 4,00 AM – Cântecul cocoșului mă trezește din visarea nopții și mă readuce brusc la realitatea din noaptea dimineții. Privesc cerul înstelat străbătut ca niște licurici grăbiți de către avioane ce vin de nicăieri și pleacă nu știu unde; bâjbâi după lanternă, o găsesc lângă saltea și o aprind. Conectez veioza la cablul de alimentare și… s-a făcut lumină !

E ora patru dimineața, iar cantatul cocoșilor mă face să renunț la orice tentativă de a mai dormi un pic…

♦ Deschid radioul și apoi îmi încălzesc o cafea. „Criminalul Dincă a recunoscut în fața anchetatorilor că le-a ucis pe cele două fete… Saci cu probe au fost ridicați de către   procurori din curtea monstrului…”

Ora 5,00 AM – Ma așez confortabil pe fotoliul de sub umbreluță și îmi sorb cafeluța privind la umbrele nopții ce se întind peste grădina amorțită. De la începutul verii mi-am instalat un camping în grădină, cu cort, fotoliu, umbreluță de soare și o saltea unde dorm sub cerul liber când nu plouă, refugiat de căldura înăbușitoare din casă.

Dormitul sub cerul liber îmi crează un sentiment profund de libertate, de detașare iremediabilă de lume. Poate ca sunt un pic prea mizantrop, însă comuniunea asta cu natura mă face fericit. Când privesc stelele, mă gândesc că privesc în timp; și atunci mă năpădesc amintirile… Cred c-am început să îmbătrânesc.

♦  Vocea crainicului răsună strident în liniștea nopții, asemeni cocoșilor. „La Spitalul de Psihiatrie din Buzău un nebun a ucis cinci oameni cu un stativ pentru perfuzii și a rănit alți opt… Nebunul credea că ucide păpuși. La ultima victimă a văzut sânge și a înțeles ce grozăvie a făcut…”

Ora 6,00 AM – Mă duc pe terasa din fața casei, unde mi-am instalat biroul de lucru pentru această vară, cu gândul să mai scriu ceva. Realizez că treaba pe azi este să mă documentez asupra notelor pe care le făcusem ieri. Nimic nu e mai groaznic când lucrezi la o carte decât detaliile. Uneori pierd zile întregi studiind flora și fauna dintr-un anumit loc, tradițiile și obiceiurile locuitorilor, istoria locului. Alteori mă cufund cu săptămânile în studiul psihiatriei și psihologiei pentru a-mi face personajele verosimile.

Am pus televizorul de pe terasă pe unul din posturile de știri, unde dezbaterile asupra Cazului Caracal continuă non-stop. „Monstrul își racola victimele cu o mașină cu geamuri fumurii, iar ușile se blocau la comandă… N-avea cum să-și ardă victimele în butoi, căci nu putea realiza temperatura necesară pentru arderea oaselor…”

Ora 12,00 AM  – Las baltă documentarea ca să citesc. Nu-mi plac personajele lui Dostoievski; le suspectez de o anumită falsitate, de faptul că nu cred cu adevarat în ideile pe care le susțin cu atâta înverșunare. Am prostul obicei să raportez toate personajele întâlnite în cărți la cele ale lui Caragiale. Chiar dacă sunt ridicole, personajele lui Nenea Iancu sunt pline până la refuz de personalitate; ele cred cu toată ființa lor în ceea ce spun, chiar dacă zicerea lor e o mare tâmpenie.

♦ „Raportul IML precizează ca oasele găsite în butoiul lui Dincă sunt ale Alexandrei… Era doar o măsea, cum poți să susții doar pe baza acestei probe că Alexandra e moartă ? Doar măseaua i-o putea scoate Dincă cu o lovitură de pumn…”

war and peace

Ora 3,00 PM – Arunc cât colo Demonii lui Dostoievski și mă duc să mă plimb. Uneori ascult muzică la căști în timpului drumului pe care îl fac pe jos până la faleza Mureșului. De data asta n-am deloc chef de muzică; prefer să ascult liniștea…

Mare pisălog Dostoievski ăsta. De fapt, de ce să-mi mai pierd vremea cu el, când pentru a scrie o carte bună nu-i nevoie decât să fii ori proustian, ori mioritic… Nici nu-i nevoie să-i mai citești pe marii clasici; spui doar că-s foarte mari. Altfel, te-ai descalificat în ochii confraților de breaslă…

Privesc plictisit copacii de pe marginea drumului și gândul îmi zboară la Creangă și la al său „complex al drobului de sare” din „Prostia omenească”. E foarte răspândit acest complex în societatea noastră de azi… Mă gândesc apoi la leneșul aceluiași Creanga, cel cu „Muieți îs posmagii ?”, care și-a ridicat lenea până la sublimul sacrificiului de sine. In fond, pentru ce să te mai zbați în „sublimul” nostru absurd cotidian ?

Ora 9,00 PM – Revin din lunga plimbare și un timp mă odihnesc întins pe pat. După drumul ostenitor și orele petrecute în arșița infernală de afară, canicula din casă mi se pare o dulce adiere a zefirului.

♦ „Nebunul de la Spitalul de Psihiatrie din Buzău este ținut sub pază strictă la același spital. El se internase voluntar pentru a se trata de alcoolism…”

Ora 12,00 PM – Oare ce instanță implacabilă ne-a osândit cândva, înainte de a ne fi născut, și ne-a rostit sentința fără drept de apel: „Ești condamnat să trăiești !” ?

Alex Hatta