Revoluția lu’ Nenea Iancu

În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploiești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica ! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot încide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc și eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; și sunt autorizat a o face – eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprezece ani; înfațișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.

Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploieștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit ! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1 000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrajmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde ? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel „Moldova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru ? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așează la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așează sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așează cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă. Se înțelege, când jucătorii sunt toti de talie, se-ntâmplă să se joace o contră și adesea partida să fie remisă. In seara aceea, Stan câștigase cu mare avans partida-ntâia.

A01

Pe la unu trecute după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul (clopot de alarmă – n. red) sunase. Cauza sfântă a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-Pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.

La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.

La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Niculae face act de supunere în mâinile Prezidentului.

La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.

La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploieșteni, Națiunea recunoscătoare !) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicei.

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele odată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-ncing cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie ! ce avânt ! ce entuziasm !… A ! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă ! O !

revolta

Eram la Lipănescu-n gradină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare neinchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană ! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploieșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie ! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și „Ura ! Vivat Republica !”. Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecura și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămaân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, cî am o funcție publică de îndeplinit; mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde ? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine ! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmplă în inima Republicei ?

Pe la trei și jumătate după-amiezi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti – Ploiești, atunci încă în construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era ? Era Reacțiunea, Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șase sute de copii ai poporului. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama ! Dumnezeu s-o odihnească ! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică ! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu !

republica

Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: „Stăi !” el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici ?” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi ! niciodată înainte ! iată deviza Reacțiunii.

Dar polițaiul ?… Ce se făcuse Stan Popescu ? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de placută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbicie. Omul își încrucișă mâinile pe biroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au  și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.

— Cine te-a pus pe tine aici ? răcnește strașnic reacționarul.

— Boborul ! răspunde foarte răgușit republicanul.

Atât i-a trebuit Reacțiunii ! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhațat pe Stan și, val-vârtej cu el, drept la hanul Călugarului !

Așa s-a sfârșit cu Republica noastră ! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român !

I. L. Caragiale, Boborul !

Epoca, 1896

MOMENTUL HIPERBOLIC – Penibilul amurg al zeului lichelelor

Istoria cunoaște destui filosofi cu caractere și morală îndoielnice, da’ nu cunoaște niciun criminal în serie filosof. Cu Gabriel Liiceanu istoria era cât pe ce să ni-l treacă în catastif.

Cinicul Diogene a fost acuzat c-ar fi furat un palton. Se prea poate, căci bietul filosof era sărac lipit pământului, trăind ca un boschetar într-un butoi. Da’ Diogene n-a furat nicio editură, deși înainte de a fi filosof Diogene fusese bancher și-ar fi putut fura câte biblioteci ar fi vrut mușchii lui.

Se știe că Nietzsche a fost un criminal. A recunoscut de bunăvoie că l-a omorât pe Dumnezeu, la instigarea unui pustnic borfaș pe nume Zaratustra. A fost grațiat după ce a făcut o mărturisire completă despre ce-a grăit Zaratustra ăla. Da’ nici Nietzsche n-a fost criminal în serie.

Pe lângă Țurcanu, monstrul de la Pitești, Râmaru – studentul canibal -, Dincă -ucigașul de autostopiste -, panoplia criminalilor în serie din Romania era foarte aproape să se îmbogățească și cu un filosof.

Și filosofii omoară, nu-i așa ?

După ce ne-a făcut „Apelul către lichele” imediat după Revoluție, în care îi punea la punct pe toți colaboratorii zeloși ai tristului regim ceaușist, Liiceanu s-a dus împreună cu bunul său acolit într-ale filosofiei de la Păltiniș, Andrei Pleșu, la un chef organizat de Virgil Măgureanu, tartorele peste ceea ce mai rămăsese din Securitate, rebotezată acum SRI. Liiceanu spune c-a stat tot timpul chefului în fața paharului său, fără să aibă curajul să guste licoarea din el; apoi c-a primit a doua zi acasă o ladă cu vin din partea aceluiași Măgureanu. După ce s-a uitat cu jind vreo două zile la ladă, temându-se să nu conțină vreo otravă, ar fi trimis-o pe adresa GDS-ului, că era păcat să se prăpădească bunătate de vin.

Carevasăzică Liiceanu a acceptat cu seninătate moartea câtorva zeci de oameni, fie ei și gedesiști, doar pentru a avea motiv să acuze SRI-ul de crimă în masă. Mă întreb cu ce-ar fi fost mai puțin vinovat Liiceanu, care trimisese vinul cu bună știință, decât securiștii din SRI-ul lui Măgureanu ?

Altfel, filosoful criminal în serie – acest adevarat Dincă al GDS-ului – se simte ofensat de te atingi barem și c-o floare de imaginea sa publică ori de cea a editurii sale. N-a ezitat să-l dea în tribunal pe scriitorul Liviu Antonesei și să-i ceara 100 000 de euro daune morale doar pentru c-a zis că Editura Politica a PCR-ului i-a fost făcută cadou de amicul său Andrei Pleșu, ministru al Culturii pe vremea aceea.

Rănit în demnitatea sa de apelant al lichelelor, în morala sa de luptător anticomunist sub patronajul unui procuror-torționar ceaușist, Gabriel Liiceanu și-a lins rănile cu teancurile de bani ale unui scriitor… Clondirul cu mastică i-a reperat onoarea.

Penibil amurg al zeului lichelelor.

Alex Hatta