MOMENTUL HIPERBOLIC – Penibilul amurg al zeului lichelelor

Istoria cunoaște destui filosofi cu caractere și morală îndoielnice, da’ nu cunoaște niciun criminal în serie filosof. Cu Gabriel Liiceanu istoria era cât pe ce să ni-l treacă în catastif.

Cinicul Diogene a fost acuzat c-ar fi furat un palton. Se prea poate, căci bietul filosof era sărac lipit pământului, trăind ca un boschetar într-un butoi. Da’ Diogene n-a furat nicio editură, deși înainte de a fi filosof Diogene fusese bancher și-ar fi putut fura câte biblioteci ar fi vrut mușchii lui.

Se știe că Nietzsche a fost un criminal. A recunoscut de bunăvoie că l-a omorât pe Dumnezeu, la instigarea unui pustnic borfaș pe nume Zaratustra. A fost grațiat după ce a făcut o mărturisire completă despre ce-a grăit Zaratustra ăla. Da’ nici Nietzsche n-a fost criminal în serie.

Pe lângă Țurcanu, monstrul de la Pitești, Râmaru – studentul canibal -, Dincă -ucigașul de autostopiste -, panoplia criminalilor în serie din Romania era foarte aproape să se îmbogățească și cu un filosof.

Și filosofii omoară, nu-i așa ?

După ce ne-a făcut „Apelul către lichele” imediat după Revoluție, în care îi punea la punct pe toți colaboratorii zeloși ai tristului regim ceaușist, Liiceanu s-a dus împreună cu bunul său acolit într-ale filosofiei de la Păltiniș, Andrei Pleșu, la un chef organizat de Virgil Măgureanu, tartorele peste ceea ce mai rămăsese din Securitate, rebotezată acum SRI. Liiceanu spune c-a stat tot timpul chefului în fața paharului său, fără să aibă curajul să guste licoarea din el; apoi c-a primit a doua zi acasă o ladă cu vin din partea aceluiași Măgureanu. După ce s-a uitat cu jind vreo două zile la ladă, temându-se să nu conțină vreo otravă, ar fi trimis-o pe adresa GDS-ului, că era păcat să se prăpădească bunătate de vin.

Carevasăzică Liiceanu a acceptat cu seninătate moartea câtorva zeci de oameni, fie ei și gedesiști, doar pentru a avea motiv să acuze SRI-ul de crimă în masă. Mă întreb cu ce-ar fi fost mai puțin vinovat Liiceanu, care trimisese vinul cu bună știință, decât securiștii din SRI-ul lui Măgureanu ?

Altfel, filosoful criminal în serie – acest adevarat Dincă al GDS-ului – se simte ofensat de te atingi barem și c-o floare de imaginea sa publică ori de cea a editurii sale. N-a ezitat să-l dea în tribunal pe scriitorul Liviu Antonesei și să-i ceara 100 000 de euro daune morale doar pentru c-a zis că Editura Politica a PCR-ului i-a fost făcută cadou de amicul său Andrei Pleșu, ministru al Culturii pe vremea aceea.

Rănit în demnitatea sa de apelant al lichelelor, în morala sa de luptător anticomunist sub patronajul unui procuror-torționar ceaușist, Gabriel Liiceanu și-a lins rănile cu teancurile de bani ale unui scriitor… Clondirul cu mastică i-a reperat onoarea.

Penibil amurg al zeului lichelelor.

Alex Hatta

Reclame

CUM SĂ DEVII OBSEDAT – Ghid practic de psihologie aplicată

Am cunoscut în București un individ obsedat de ideea că este urmărit. Intrasem într-un fast food și, cu tava încărcată de farfurii, căutam un loc la o masă. In fundul sălii am descoperit un consumator care ședea singur. M-am apropiat:

— Imi permiteți să iau loc la masa dumneavoastră ?

Individul și-a ridicat ochii din farfurie și m-a măsurat îndelung. Simțeam că mă frige. Supa. Imi făcu semn din cap. Am avut certa impresie că nu e deloc încântat de vecinătatea mea.

— Ești de la DNA ?

Incepusem să mestec, așa că am dat din cap în semn că nu.

— De la SRI ?

Același semn.

— De la ANAF ?

Nu, nu eram nici de la ANAF.

I-am explicat, printre înghițituri, că eram din Ardeal și venisem anume să văd cum trăiesc bucureștenii. Nu părea pe deplin convins. Totuși își dădu drumul la limbă.

— Domnule, aici nu te lasă nici masa s-o iei în liniște ! Inchipuiește-ți că anul trecut am făcut pușcărie numai pentru că aveam un Logan exact același tip și aceeași culoare cu acela care-l călcase pe un tip de la Procuratură… Din fericire, după o lună s-au lămurit că mai există în România o mașina la fel ca a mea. După ce-am ieșit din pușcărie, proprietarul casei unde locuiesc cu chirie a cerut să fiu pus sub observație pentru că era convins că învârtesc afaceri cu droguri. M-au chemat de câteva ori la DIICOT, apoi s-au plictisit și mi-au dat drumul. Dar mi-au atras atenția să rămân clean.

Și am rămas curat, dar – după un timp -, am văzut că se ține un tip după mine. Intr-o zi m-am înfuriat și l-am luat de guler. Era de la Moravuri. Mi-a arătat o fotografie: un proxenet, un tip tuciuriu cu mustață mare, neagră…

Cel din fața mea era roșcovan, cu pistrui și o chelie avansată.

— Ești țăcănit ? Ăsta seamănă cu mine ?

Ce-are-a-face, mi-a zis. Puteai să-ți pui mustață falsă și să te dai pe obraz cu vax. S-au mai văzut cazuri. Dar m-a lăsat în pace. In alta zi eram la hypermarket, când m-am simțit bătut pe umăr. Era un băiat bine clădit. Să-ți văd pantofii, mi-a zis. Dar ce-ai cu ei ? am întrebat. Se fură de la un timp pantofi la noi. Era detectivul magazinului. I-am arătat pantofii. S-a dus fără măcar să-și ceară scuze. Lepra.

Săptămâna trecută, tocmai coboram din metrou când doi haidamaci s-au aruncat asupra mea și mi-au pus cătușele. Ține-ți pliscul, dacă nu vrei să te tăbăcim ! mi-au strigat și m-au scos din stație, după care m-au aruncat într-o dubă. Abia la poliție am aflat că fusesem identificat la o manifestație #rezist. Când au văzut că singura mea legătura cu numita organizație e rezistența de boiler pe care tocmai o cumpărasem din piață, m-au lăsat să plec.

Așa că vezi, frățioare, sunt om pățit…

hqdefault

Nu știam dacă trebuie să zâmbesc amuzat de încurcăturile comeseanului meu sau, mai curând, să afișez o mina gravă ca să-i câștig simpatia și încrederea. Tocmai atacasem salata orientală când am simțit că cineva mă bate pe umăr. Am ridicat privirea. Lângă mine răsărise un tip sportiv îmbrăcat cu o scurtă neagră.

— Am să vă rog, după ce terminați salata, să veniți puțin cu mine…

Intr-un elan reflex, eram gata să-l întreb cine e și ce vrea, dar am zărit sub jacheta desfăcută, prinse la centură, o pereche de cătușe nichelate, de care băieții ăștia nu se despart niciodată. Am dat din cap, mi-am terminat salata, mi-am salutat vecinul de masă urându-i mai mult noroc în viitor, și am luat-o spre ieșire unde, într-adevăr, mă aștepta sportivul.

— Nu e nevoie să-mi puneți niciun fel de întrebări. Veți primi toate informațiile chiar aici, după colț…

După colț era postul de poliție. Acolo, agentul de serviciu îmi spuse fără agresivitate:

— Să nu faceți niciun fel de declarații până nu va fi de față avocatul dvs.

I-am mulțumit pentru sfat. Am fost introdus la ofițerul de serviciu. După ce i-am arătat actul de identitate, după ce s-a informat la hotelul unde locuiam și după ce-a mai dat un telefon unde i s-a confirmat identitatea mea, mi-a restituit actele și mi-a spus plin de bunăvoință:

— Puteți pleca și… sejur plăcut !

— Mulțumesc. Și totuși, poate aveți amabilitatea să-mi spuneți de ce m-ați reținut ?

— Cum, n-ați înțeles ? Agentul nostru v-a văzut luând masa cu un individ pus sub urmărire.

Adaptare după Eduard Jurist, Obsesia

Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă

Pe Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă am întâlnit-o înca pe vremea când eram mic copil, iar ea doar o simplă comersantă. Venea cu o căruță și aduna sticle goale, în schimbul cărora dădea baloane copiiilor.

Intr-o zi ne jucam de-a hoții și vardiștii la stradă, când a venit Vrăjitoarea. Pe patru sticle de juma’ de litru dădea un balon. Io n-am avut numa’ trei sticle, așa că m-am ales în ziua aceea doar cu o amărâtă de fluieriță. Eram tare necăjit că toți ceilalți hoți și vardiști se jucau așa frumos cu baloanele lor colorate, iar eu fluieram a pagubă…

După câțiva ani Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă a mai avansat în grad, urcând de la simplă comersantă de baloane la ghicitoare sadea. Avea un ghioc făcut dintr-o broască țestoasă de jucărie și acum nu mai dădea niciun balon în schimbul sticlelor goale, ci ghicea viitorul.

Io nu m-am lăsat ispitit deloc în aflarea celor ce va să vină, c-am ținut-o minte de când m-a înșelat cu fluierița aia de doi bani, lucru care a deranjat-o foarte tare pe o vecină ce venea mereu la noi în povești și de care mă avertizaseră părinții că e ciripitoare la Intreprinderea Ochiu’ și Timpanu’ și să am grijă ce spun.

Tiii !… Ce-a mai lăudat-o pe vrăjitoare… Cum știa totul despre ea și ai ei din casă, ba îi știa și după nume, cum îi spusese numa’ de bine despre viitor, că are să se îmbogățească și o să plece în străinătate… Ce mai, Nostradamus a fost mic copil pe lângă Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă !

După ce mai crescusem un pic și mergeam deja la liceu, m-am oprit într-o zi în parcul de pe faleza Mureșului ca să-mi aștept colegii, căci o pusesem de un meci de fotbal cu clasa vecină. Cum stăteam așa și mă gândeam ce strategie să adopt la meci, iată că lângă mine pe banca se așează Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă, apărută ca prin magie. Isi scoate dintre nenumăratelei fuste ghiocul său țestos, îl mângâie cu palma și îmi spune:

.- Hai să-ți ghicesc, tinere ! Ce-ai vrea să-ți spună baba ?

Mă uitam intrigat la tânăra babă, ce nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani, apoi mi-am adus aminte cum mă fraierise cu fluierița pe vremea când mă jucam de-a hoții și vardiștii.

.- Ghicește-mi cum va fi vremea sâmbată seara, că trebuie să mă întâlnesc c-o gagică mișto și nu știu cum dracu’ să mă îmbrac. Iar dacă nu le ai cu meteorologia, atunci spunem barem numerele la loto de săptămâna asta…

Vrăjitoarea lu’ Broasca Țestoasă mi-a aruncat o privire de parcă ar fi vrut să mă sfâșie; apoi s-a ridicat și s-a răstit la mine:

.- Hai, du-te dreacu, fraiere !

Și iată că după frumoșii ani de liceu a venit vremea să plec în armată. Am avut mare noroc la Comisariatul Militar, căci verișoara mea, care era lent-colonel acolo, m-a repartizat la Aeroportul din Arad, unde bărbatu-su era colonel de aviație…

Intr-o zi eram de gardă la detectorul de metale din incinta aeroportului și, până să vină pasagerii, băieții din brigada antiterorista a SRI-ului mai stăteau de povești lângă aparate. Eu n-aveam voie să povestesc, așa că stăteam țeapăn cu Kalașnikovul la umăr, pregătit să trag în orice terorist care ar fi avut impertinența să se arate pe acolo.

De aparatele de control s-a apropiat o tipă brunețică, cam la patruzeci de ani, dar care se ținea încă bine. Avea o paletă de detectat metale în mână, lucru care m-a făcut să înteleg că este o nouă antiteroristă. Unul dintre băieți, mai hâtru, nu s-a putut abține și i-a spus:

.- Uite c-a venit și Navratilova !…

Tipa l-a privit zâmbind, apoi i-a spus:

.- Hai, du-te dreacu, fraiere !

Am privit-o lung pe tipă, parcă mi se părea cunoscută de undeva… Apoi, unde mai auzisem eu cuvintele alea ? Când m-am dumirit, am izbucnit într-un râs de mă țineam de burtă să nu crap.

Baietii mă priveau mirați, neștiind ce dracu’ m-a apucat. Mort de curios, ăla hâtru mi-a spus că nu-i frumos să mă distrez numa’ io în timpul serviciului, că să le spun și lor, să râda și ei.

.- Dom’le, i-am spus printre hohote, dacă pe Navratilova au făcut-o plutonier la SRI, atunci musai că pe broasca ei țestoasă au făcut-o general, după cât era de talentată să ghicească timpul probabil.

Alex Hatta