MOMENTUL HIPERBOLIC – Cum a meditat duminică Klaus Iohannis la programul său prezidențial pentru un nou mandat

Un eveniment epocal s-a produs în weekend, eveniment de natură a crea o mișcare generală spre înainte, spre progres și bunăstare: președintele n-a mai plecat la Sibiu. A stat la Cotroceni, iar duminică dimineața a meditat la senzaționalul și extraordinarul său program prezidențial pentru al doilea mandat.

 După ce a luat micul dejun în fugă, abia atingându-se de omleta cu compot și ceai de mentă frecată, președintele a dat buzna în sala de conferințe și și-a citit programul în fața camerelor de luat vederi ale studioului prezidențial de televiziune, spre luare aminte de către popor și, mai ales, de cel votant.

Iată câteva din direcțiile programatice ale programului prezidențial pentru al doilea mandat, așa cum ni le-a prezentat președintele Iohannis:

— PSD a aruncat Romania într-o criză a statului de drept, după o guvernare eșuată în dimensiunile sale esențiale…

În cel de-al doilea mandat, Klaus Iohannis își propune să tragă România, eșuata de PSD, la mal. Și nu la orice fel de mal, ci la unul de lux, bunăoară la acela al insulelor Tenerife. Astfel, fiecare roman se va putea bucura, prin reprezentantul său – Klaus Iohannis -, de binefacerile acestor insule paradisiace. Klaus Iohannis promite ca o va duce împărătește acolo, așa că fiecare român o va duce împărătește în următorii cinci ani, prin reprezentantul său – Klaus Iohannis.

— S-au făcut pași importanți pentru înlăturarea PSD de la butoanele puterii, însă lupta nu e câștigată încă…

Această direcție programatică, care se execută pas cu pas pe sistem de pași mărunți și deși, presupune deplasarea în Florida, unde președintele are o casă de vacanță pe plajă, casă dotată cu multe aparate de jocuri mecanice. Aici poporul, prin reprezentantul său Klaus Iohannis, se va putea juca la butoanele aparatelor și va prinde multe fructe în linie sau diagonală. Când poporul, prin reprezentantul său Klaus Iohannis, va prinde „bar bar bar”, atunci PSD-ul va fi eliminat de-a binelea de la butoanele puterii.

— Sarcini trasate liberalilor pentru investiții masive, după instalarea Guvernului Orban

Aceste investiții masive vor fi realizate prin metoda „grinda greșită”, metodă fenomenală elaborată și perfecționată de viitorul ministru al dezvoltării din viitorul Guvern Orban, Ștefan Ion, care și-a construit cu metoda sa un palat cât Casa Poporului, deși inițial bietul de el nu voise să construiască decât o bojdeucă pricăjită, că era sărac și n-avea bani.

Astfel, prin metoda „grinda greșită” se vor construi mii de kilometri de autostradă cu bani pentru doar câțiva kilometri, greșindu-se câte o grinda la fiecare kilometru și umplându-se astfel țara de autostrăzi. Tot prin metoda „grinda greșită” se vor construi milioane de apartamente și vile pentru populație, cu bani doar pentru câte un bordei.

În încheiere, Klaus Iohannis a subliniat că legea ar trebui să fie egală pentru toți și nimeni să nu mai fie deasupra ei, dând exemplul său, care a renunțat la imunitate imediat ce a fost ales președinte, așa cum a promis în precedenta campanie electorală.

Alex Hatta

MOMENTUL HIPERBOLIC – Dan Barna mai trage o țeapă și salvează România

Să trăiți bine !… Nu, nu e Băse Pârțov cu sloganul său electoral cu care a fraierit populația să-l voteze, căreia i-a tăiat apoi 25% din salariu. E… Dan Barna ! Și vă spune că nu vrea penali în funcții publice. Asta în timp ce, după cum spun ăia de la RISE PROJECT, a fraudat ani de zile statul și fondurile europene cu firmele sale de apartament…

Fără penali în funcții publice, fraierilor ! Că n-are Barna loc să fure de alți hoți… Ce dracu’, toți penalii se strâng cu sacul la pomul lăudat al fondurilor europene nerambursabile și Barna nu mai apucă ! Nu se poate ! Fără penali în funcții publice ! Köveși, ia activează unitatea de elita a lui Onea și Portocală, că n-are loc Barna la furat !

Ce, strâmbați din nas ? Las’ că vedeți voi ! Acușica vine Caramâțu Jr. c-o postare de v-apucă strechea… Și, dacă nu vă băgați mințile-n cap, Marian Ceaușescu o să urle la voi de-o s-o luați la fugă ca procurorii din Caracal…

Și ce dacă Barna a furat ? Ce, a furat din banii voștri ? A tras și el o țeapă cu fonduri europene, că doar nu era să trăiască bine ca fraierul dintr-o leafă de bugetar… Și apoi, important e să nu fure ăia de la Ciuma Roșie, la ai noștri mai putem închide ochii la câte o furăciune, că doară trebuie să trăiască și ei… Altfel, cine mai salvează România ?

Și ce dacă Barna e un hoț și-un potlogar ordinar ? Important e că va salva țara de hoții ăilalți, iar penalii lor nu mai fac coadă la pomul lăudat… La urma urmei, Barna nici n-a furat pentru el, că doar din banii șterpeliți de la ăia cu dizabilități și-a făcut partid politic de salvat România. Cât altruism !

Unui șef de partid care își propune să salveze țara i se mai pot ierta micile furăciuni, mai ales că nu era vorba decât de niște amărâte de milioane de euro, și n-a furat pentru el, ci pentru o cauză nobilă: aceea de a salva România. În buzunarele lui.

Să trăiți bine fără penali în funcții publice !

Alex Hatta

MOMENTUL HIPERBOLIC – Cum a descoperit Viorica Dăncilă America

Plecată cu trei nave mici ale unor filiale PSD de mâna a doua  din Videle la 22 septembrie 2019, Viorica Dăncilă a atins pământul american luni, 23 septembrie 2019. Durata scurtă a călătoriei se explică prin faptul că Viorica avea mateloți pricepuți, toți membrii PSD cu pensii speciale.

Luni dimineața, încă înainte de cântatul cocoșilor din cambuza navei amiral Teleormania, căpitanul străjerilor, Mihai Fifor, striga bucuros: „Tierra ! Tierra !” Mihai Fifor era sus, cocoțat tocmai pe cel mai înalt catarg al Teleormaniei. Zărise o luminiță, probabil un foc.

Odată cu apropierea și acostarea navelor pesediste la mal, focurile s-au întețit, scoțând mult fum și norișori pufoși. O ceată de indieni i-a ieșit Vioricăi Dăncilă în întâmpinare, conduși de primarul Steven Fulop Pană de Coțobâră, șeful de trib din Jersey City, care a felicitat-o călduros pe Viorica Dăncilă pentru epocala descoperire a Americii, asigurând-o că aceasta măreață realizare va rămâne de-a pururi înscrisă cu litere de aur în cărțile de istorie și pe scoarțele de copac pe care scriu indienii.

Măgulită, Viorica Dăncilă i-a mulțumit gazdei pentru frumoasele cuvinte și ospitalitatea deosebită a locuitorilor din Jersey City și l-a întrebat pe starostele Steven Pană de Coțobâră ce e cu fumurile care se ridică pe dealurile din apropiere.

— Nimic important, i-a răspuns Steven Fulop Pană de Coțobâră. E doar spam…

— Aha, am înțeles, a dat din cap aprobator Viorica. Da’ cu norișorii aceia pufoși ce e ?

— Nu vă îngrijorați, sunt doar niște reclame…

În cadrul discuțiilor bilaterale ce au urmat, Viorica Dăncilă a subliniat oportunitățile economice deosebite din domenii esențiale, precum infrastructura și economia digitală, care se deschid colaborării reciproc avantajoase, invitându-i pe oamenii de afaceri din tribul din Jersey City să investească în construcția de autostrăzi din România, dând exemplul trustului Bechtel care a câștigat binișor în România, făcând un profit de un miliard de dolari pentru un kilometru de autostradă construit.

În continuare, Viorica Dăncilă l-a întrebat pe primarul șef de trib Steven Fulop Pană de Coțobâră cum vede el omul alb și problemele rasiale din America.

— Ați observat, domnule Pană de Coțobâră, toate realizările omului alb. Ați văzut și războaiele sale, dar și realizările sale sociale și tehnologice. Având în vedere toate acestea, unde credeți c-a greșit omul alb ?

Primarul Steven Fulop Pană de Coțobâră a răspuns:

— Când omul alb a venit în America, noi stăpâneam pământul. N-aveam taxe, n-aveam datorii, iar vraciul era gratuit. Numai omul alb e suficient de prost să creadă că poate îmbunătăți acest sistem.

Când a auzit acestea, Vioricăi Dăncilă i s-a făcut rău și-a leșinat. Nu se așteptase deloc să audă din gura șefului de trib indian că mult lăudata civilizație a omului alb pe care ea venise să le-o aducă din România e atât de hulită…   O ceata de indieni s-au repezit până la farmacia din sat. Au dansat o vreme dansul ploii în fața farmaciei, apoi au urlat la farmacist: „Big chief Viorica Dăncilă no caca !”

Farmacistul a scos o punga de Furazlidon din import de la mexicani, pe care o avea dosită într-un dulăpior de sub tejghea, și le-a dat o pastilă, înțelegând că marele șef Viorica Dăncilă e constipat. După vreo trei ore indienii se întorc supărați: „Big chief Viorica still no caca ! We angry !”

Farmacistul le dă de data asta două pastile, însă peste alte trei ore indienii se întorc și mai supărați: „Very angry, big chief Viorica Dăncilă still no caca ! Bad thig !”

Farmacistul scoate iarași punga, însă indienii o înșfacă și fug cu ea. Peste o jumătate de ceas se întorc val-vârtej, teribil de furioși, pregătiți să-l scalpeze pe farmacist: „Big caca, no chief Viorica !”

 

Trenul de noapte

Unele întâmplări, care la prima vedere par banale, poate doar puțin ieșite din comun, ar putea rămâne astfel, dacă diavolul curiozității nu ne-ar mâna cu orice preț spre a le afla secretul și spre propria noastră distrugere. Cineva spunea odată că lucrurile ar merge mult mai bine pe aceasta lume dacă fiecare și-ar vedea de treabă și nu s-ar amesteca în a celorlalți, mai ales în cele care nu-l privesc…

Prima mea întâlnire cu Trenul de Noapte s-a produs întâmplător. Nu știam atunci nimic despre existența unui astfel de tren… Luasem expresul spre București, iar prima oprire trebuia să fie la Deva. Când am ajuns la Lipova, un orășel la vreo treizeci de kilometri de Arad, expresul s-a oprit neașteptat. Stăteam în micuța gară și așteptam nu știu ce… Șeful de tren, care fuma o țigară pe peron, m-a lămurit: așteptăm un tren care ne va depăși și o va lua înaintea noastră. Un tren special…

După zece minute trenul special a venit, alergând iute ca vântul. Avea multe vagoane, toate de o construcție futuristă cum încă nu mai văzusem decât în publicațiile ce promovează ingineria de avangardă. Unele vagoane erau luminate într-un albastru ce făcea ca interiorul să strălucească mirific în noapte; altele erau complet întunecate, probabil vagoane de dormit, iar câteva erau difuz luminate în același albastru rece ca nopțile de iarnă.

Nu mai văzusem niciodată un asemenea tren. Deși avea o viteză considerabila, pe care am apreciat-o undeva în jur la 200 km/h – cu mult peste ceea ce calea de rulare din Romania poate să suporte -, vibrațiile și trepidațiile caracteristice unor astfel de viteze a trenurilor abia s-au simțit. Ciudat… O fi având probabil un soi de boghiuri de tip nou.

Oare ce fel de tren să fi fost acesta de a trebuit să se oprească expresul de București pentru el ? Conductorul nu știa nici el mai mult, iar încercările mele ulterioare de a afla câte ceva despre trenul ăsta s-au soldat cu un lamentabil eșec.

Aproape ca uitasem întâmplarea, când l-am întâlnit din nou. Fusesem într-o expediție solitară în M-ții Făgăraș și așteptam în gara Teiuș, important nod feroviar, trenul spre Arad. Trenul de Noapte a venit cu aceeași viteză incredibilă și-a dispărut ca o nălucă în noapte fără să oprească… N-am reușit să-i număr toate vagoanele, însa am apreciat ca avea în jur de douăzeci. Cine să fi călătorit cu acel tren ? In ce scop ?

Am întrebat la Informații despre respectivul tren, însă mai mult că e un tren special n-au putut să-mi spună. Nu știau nici ei ce e cu trenul acesta. Ei, da’ așa nu se mai putea ! Prea mult mister în jurul acestui tren. De unde vine ? Unde merge ? Trebuia să aflu. Trebuia sa dezleg enigma asta care acum începuse să mă macine. Am prostul obicei ca, dacă îmi propun ceva, mă țin de respectiva chestie până la capăt. Sunt încăpățânat ca un catâr și extrem de determinat în a rezolva problemele care mă preocupă. Așa că am hotărât să rezolv și problema asta a trenului special.

Am început să vin în fiecare noapte în gara din Arad. Imbrăcat sport, urmăream de la barul gării trenurile ce soseau și plecau ritmic. O săptămână am așteptat degeaba trenul. N-a mai venit și aproape că-mi pierdusem speranța de-al mai revedea vreodată. Eram gata să renunț și să mă las păgubaș, dând dracului himera asta cu Trenul de Noapte, când, în a șaptea zi de pândă, trenul a venit. Era într-o joi. Ora patru dimineața. A trecut ca o fantoma albastra prin gară, fără să oprească în gara unui oraș de frontieră, cum e Aradul. Zbura pe șine fără să-i pese de curbe și macazuri. Am constatat, urmărind faptul cu prezenta mea, că venea regulat în fiecare joi la aceeași oră.

Mi-am propus să opresc trenul special. Era un lucru care friza imposibilul, însă eram hotărât să mă lupt cu imposibilul. Dacă imposibilul mă sfida cu misterul său, aveam dreptul moral să-i dezleg taina.

Treaba nu era deloc ușoară, căci presupunea să intervin la semnalizarea căii ferate. S-ar fi putut produce o catastrofa feroviară… Spre a evita un astfel de dezastru, trebuia să opresc trenul special doar un timp scurt, cât mi-ar fi fost necesar să mă urc în el, apoi să restabilesc semnalizarea normală a căii ferate.

Intr-o noapte, îmbrăcat în boschetar – cu o punga de aurolac într-o mână și cu o plasă în care aveam o pâine găurită pe dinauntru în cealaltă -, mă plimbam de-a lungul căii ferate de la ieșirea din Arad spre Radna. La nodul feroviar spre Aradul Nou am înlocuit releul original de semnalizare cu unul trucat de mine, pe care-l construisem artizanal acasă și-l aveam disimulat în interiorul pâinii. Nu se deosebea cu nimic la prima vedere de cel original, însă avea în puls un dispozitiv de comutație cu telecomandă.

Câteva zile am verificat funcționarea releului trucat. Nu-și dăduse nimeni seama de înlocuire, așa că eram pregătit să întind capcana pentru trenul special. Joi noaptea eram la nodul feroviar. Imbrăcat în blugi, adidași și cu o geacă de piele neagra, așteptam înfrigurat sosirea misteriosului tren de noapte… Era o noapte senină de vară, însă destul de rece, căci plouase torențial câteva ore.

Cu câteva minute înainte de venirea trenului special am pus cu telecomanda releul trucat pe roșu. De departe vedeam luminile trenului special apropiindu-se. Apoi a frânat brusc, neașteptându-se probabil sa aibă roșu la semafor. Oprirea l-a făcut să scrâșnească teribil din roți, căci avea viteză mare. S-a oprit până la urmă, asemeni oricărui tren banal… Reușisem ! Oprisem trenul special !

N-aveam prea mult timp la dispoziție să mă bucur de reușita mea, așa că m-am apropiat de vagonul din fața mea. Pe plăcuța din dreptul ușii scria cu litere albastre fosforescente: Blue Night Train.

4010.Jordan-05

Ușa vagonului nu se deschidea, așa c-am alergat la cel din spatele său. Nici aici nu se deschidea ușa. Ce mă fac ? L-am oprit degeaba, dacă n-o să reușesc să urc în el. Am alergat cât am putut de repede la cel de-al treilea vagon: ușa s-a deschis ușor. Victorie ! Am sărit înăuntru, apoi am restabilit din telecomandă semnalizarea originală la nodul feroviar. Imediat trenul s-a pus în mișcare…

Am privit în jurul meu: întuneric. Când mi-am mai obișnuit ochii cu lumina difuza din vagon, am constatat că mă aflam într-un interior ce s-ar putea descrie ca fiind al unui vagon de lux, cu doar câteva locuri de o parte și de alta a culoarului din mijloc. Nu era nimeni în vagon… M-am așezat pe un loc la geam și așteptam, privind peisajul nopții prin geam. O făcusem și pe asta… Oare nu greșisem vârându-mă prostește în ceva ce nu mă privea ?

Nu m-a deranjat nimeni. Parcă nu-i păsa nimănui de prezența mea, ori poate că nu știau că eram în tren. Am încercat să intru în vagonul din față, însă ușa de acces era încuiată. La fel și cea de la vagonul din spate. Ușile erau solide, imposibil de spart. De altfel, aș fi făcut zgomot, care sigur i-ar fi alarmat pe cei din tren. Eram blocat în acest vagon ca într-o capcană, asa cum îl prinsesem și eu pe el în capcană la nodul feroviar unde îl oprisem…

Viteza trenului creștea pe măsura ce timpul trecea. Zburam prin gări și halte insignifiante, alergând nebunește spre necunoscut. Curând peisajul s-a întunecat complet; intrasem probabil într-un tunel. Simțeam cum zbor pe lângă pereții tunelului cu o viteza amețitoare. Mi-am luat ochii de la geam, căci începuse deja să mi se facă rău. A trecut așa cam o oră și nu mai ieșisem din tunel. Nu cunoșteam să fi existând în România un tunel atât de lung. Să fi ieșit cumva din țară ?

Intrebarea asta pe care mi-o puneam în gând mi-a fost spulberata de o lumină orbitoare. Luminile unui oraș imens se proiectau pe ecranul ferestrei. Niște zgârâie-nori semeți, splendid luminați, se înălțau trufaș spre cerul nopții… Sigur nu mai eram în România. Dar cum să fi trecut pe la vamă ? Sau acest tren nu are vămi ?

Am observat de partea cealaltă marea. Marea nesfârșită. Sau, poate, oceanul. Un val împroșca fereastra cu spumă, semn că circulam aproape de mal. Apoi, brusc, din nou beznă. Pereții tunelului se mișcau nebunește prin fața mea. O lumina albastră intermitentă a început să pâlpâie în vagon, iar un sunet ascuțit  de alarmă îmi spărgea timpanele. M-a cuprins o amețeala teribilă și totul a început să se învârtească cu mine… Mi-am pierdut cunoștința.

Noapte. Beznă. Frig.

M-am trezit privind cerul acoperit de nori, ud până la piele de ploaia ce nu mai contenea. Un vânt scutură ramurile arborilor din jurul meu și mă împroșcă cu o rafală de ploaie rece. Eram pe o bancă, în parc…

Câtăva vreme mi-a trebuit să mă dumiresc unde mă aflu și să îmi aduc aminte de întâmplările trăite cu trenul nopții… Fără îndoială, cei din tren aflaseră cumva de prezența mea inoportună și mă expulzaseră pe ascuns din trenul lor care trebuia să rămână secret…

Eram în Arad. Recunoșteam străzile bătrânului oraș de pe Mureș, acum scăldat de ploaie și pustiu. M-am oprit la un bar deschis non-stop să mă liniștesc și să mă încălzesc după dușul rece al ploii de noapte. Pe plasma din dreptul mesei mele era o emisiune în reluare la o televiziune de știri. O mai văzusem cu vreo săptămână în urmă. I-am cerut barmanului telecomanda și am butonat să văd ce e și pe celelalte canale. Peste tot emisiuni în reluare. Plictisit, l-am pus pe teletext ca sa aflu știrile proaspete. Data m-a nedumerit: era duminică, cu o săptămână în urmă. Pe mai multe canale aceeași dată ! Ce glumă proastă mai era și asta ?

M-am hotărât să mă duc acasă să mă culc. Eram teribil de obosit, iar cele câteva pahare cu vin mă moleșiseră cu totul. Când am ajuns acasă am observat lumină în sufragerie. Nevasta-mea era cu un bărbat și se giugiuleau. Contrariat și gelos, am stat afara să privesc o vreme scenele de amor. Apoi tipul se ridică și vine spre fereastră. Când a ajuns și a dat să tragă draperiile, i-am văzut fața: semăna leit cu mine. Identic. Un dublu…

Am intrat val-vârtej înauntru și l-am prins de gat pe individ. Nevasta-mea a început să țipe și apoi a chemat poliția. Cred ca l-aș fi dovedit pe tipul ăla până la urmă, dacă mascații nu m-ar fi luat pe sus.

*

Nevastă-mea m-a vizitat de curând la spitalul de nebuni unde sunt internat de câteva luni. Spune c-ar vrea să divorțeze de unul din noi, însă nu s-a hotărât încă de care, căci suntem identici atât în acte, cât și genetic. Nu-și poate explica cum e posibil așa ceva, așa cum nu-și pot explica nici medicii și nici autoritățile.

Uneori mă plimb pe aleile spitalului de nebuni și privesc calea ferată din apropiere. Trenuri de nicăieri vin și pleacă spre niciunde. Uneori vine și câte un tren care circulă cu viteză mare. Atunci mă duc să mă plimb în păduricea din spatele sanatoriului. Nu mă mai interesează trenurile de noapte.

Alex Hatta

Fantoma cu șapcă roșie se întoarce

După întâlnirea președintelui de la Casa Albă cu purtătorul de șapcă albă care cică vrea să facă America mare din nou, și care i-a dăruit și lu’ al nostru una similara cu mesajul că vrea să facă și România mare iarăși, credeam că lucrurile vor rămâne aici și nu ne vom trezi din nou cu încă o „epocă de aur”… Ei, aș ! S-o credeți domniile voastre !

Ieri seară m-am dus la unul din supermarketurile de la marginea orașului, o clădire impozantă cu trei nivele și lungă, lungă cât o zi de post… Brusc s-au stins luminile. In întuneric, pe coridoarele fantomatic luminate de becurile de avarie, bărbații și femeile, care până atunci erau preocupați de marfa de pe rafturi și din vitrine, înțeleseseră că nu mai trebuiau să aștepte. Ceva ce depășea capacitatea lor de judecată se petrecea în supermarket și atunci, temători și înfrigurați, începură să coboare scările rulante, acum oprite, într-o ordine ce voia să disimuleze cât de cât panica fricii.

Clădirea s-a umplut de un zgomot difuz, ca al unui roi de albine, care nu semăna deloc cu vocile omenești, căci nimeni nu îndrăznea să vorbească. Oamenii începură să aprindă lanternele telefoanelor, astfel că sumbra clădire a supermarketului cufundat în beznă se umplu de licurici albi ce roiau încoace și încolo.

La ieșire, paznicul se chinuia să deschidă masivele uși automate, trebăluind la ele cu o lanternă și câteva scule. Deodată, un fulger, un flash orbitor străbătu întunericul miilor de licurici și o apariție fantomatică, o hologramă ce reprezenta un ins imens de câțiva metri înălțime, îmbrăcat într-un costum negru ca noaptea și purtând o șapcă roșie pe cap, plutea peste capetele purtătorilor de licurici.

La un moment dat spectrul se opri și spuse cu o voce parcă din altă lume:

— Dragi tovarăși și preteni, să facem totul ! Să facem socialismul mare din nou ! Ascultați de tovarășul Trump, care construiește ziduri așa cum am construit eu cortine de fier. Pentru victoria socialismului, tot înainte !

Luminile se aprinseră brusc și spectrul dispăru. Oamenii erau acum toți îmbrăcați la fel în uniforme de gărzi patriotice și purtau plase în mâini. Am ieșit din clădirea supermarketului, care acum se numea Magazin Universal, și m-am dus în parcare să-mi iau mașina. N-am recunoscut-o decât după plăcuțele de înmatriculare, căci se transformase în Dacie. Toate mașinile erau acum Dacii în parcare. Incercând s-o pornesc, am constatat ca nu mai aveam benzină, așa c-am pornit-o agale pe jos până acasă. Pe drum treceau tramvaie cu ciorchini de oameni pe scări, iar pe șosea nu circulau decât Dacii cu numere mici.

Ajuns acasă, am constatat ca nu am curent, nici gaze, nici apă caldă. Apa rece era ruginie, imposibil de băut. In frigider mâncarea se alterase, căci curentul lipsea de multă vreme.

Am deschis televizorul  Sport, conectat la o baterie de mașină,unde, pe singurul program, se difuza muzică patriotica, apoi o tânără îmbrăcată în costum de pionier începu să recite o poezie în care-l slăvea pe „mărețul conducător”.

M-am băgat în pat să mă culc, căci trebuia să mă scol devreme dimineață și să merg la muncă la fabrica de cuie. Trebuia musai să depășesc planul de producție, să dau țării cât mai multe cuie, pentru a duce țara pe noi culmi ale socialismului.

Alex Hatta

 

Cavalerul Tristei Imposturi contraatacă

Pentru cine nu știe cine e Radu Tudor, trebuie să-l informez că ființa zice că e jurnalist. Și analist militar pe deasupra. Cică ar fi lucrat pe la Evenimentul Zilei pe vremea când acesta era condus de Ion Cristoiu și găinile nașteau pui vii cu trei picioare. Când s-au plictisit ăia de bazaconiile marelui anilist militar în găini malformate și l-au dat afară ca pe-o măsea stricată, Tudorica s-a aciuat pe la Antenele lui Voiculescu, că doar cine se aseamănă se adună…

La emisiunea sa intitulată searbăd „Punctul de întâlnire”, domnia sa face analize geostrategice și militare, bașca și oleacă de politică cu diverși invitați, toți mari specialiști în găini cu trei picioare și planuri geostrategice, cărora le vorbește despre importanța strategică a României în contextul ruperii de facto a Turciei de NATO și apropierii acesteia de Rusia. „Importanța strategică a României pe flancul sud-estic al NATO…” titrează marele analist militar pe burtieră. Auzi dumneata !

Păi, dacă americanii aveau vreun interes strategic în zonă, acela era Turcia, prin controlul ei asupra strâmtorilor la Marea Neagră. Americanii însă n-au dat doi bani pe Turcia… Pentru ei a fost mai important să-i sprijine pe kurzi, căci americanii sunt interesați de zonele petrolifere controlate de aceștia și de capacitătile lor de luptă împotriva islamiștilor radicali din Siria și Irak. Americanii sunt pragmatici, strategia lor militara este elaborata în prezent să le susțină în principal interesul economic.

Cât de mult sprijină americanii și NATO interesele României s-a văzut în recenta criză guvernamentală de la Chișinău, când drăguții noștri parteneri strategici, cot la cot cu șefii Europei unde ne-am integrat cu ochii închiși, au servit pe tavă Republica Moldova Rusiei…

In acest timp eminenta Sa marele analist militar și jurnalist la puii cu trei picioare, acest cavaler al tristei imposturi ne tot vorbește de importanța strategică a României și cât de mult ne vor ajuta americanii și NATO să-i batem pe ruși…

Intr-o zi priveam amuzat emisiunea analistului cu punctul lui de întâlnire între circumvoluțiunile sale paralele, care îmi tot spunea că vin rușii… Incepusem să intru oleacă la idei, și dacă apuci să intri la idei, fandacsia-i gata ! Nu mai e nevoie decât de-un nimic, ca de exemplu de motoreta lu’ vecinul meu care bubuie ca toți dracii când pornește și care atunci m-a făcut să cred că ne bombardează rușii, că ma și vârâsem sub pat de frică; asta după ce bineînțeles baricadasem ușa în prealabil.

Fir-ai tu a dracu’ Tudore cu rușii tăi cu tot, că mare belea e pe capu’ omului cu astfel de pseudojurnaliști cu aere de analiști militari !

Alex Hatta