Trenul de noapte

Unele întâmplări, care la prima vedere par banale, poate doar puțin ieșite din comun, ar putea rămâne astfel, dacă diavolul curiozității nu ne-ar mâna cu orice preț spre a le afla secretul și spre propria noastră distrugere. Cineva spunea odată că lucrurile ar merge mult mai bine pe aceasta lume dacă fiecare și-ar vedea de treabă și nu s-ar amesteca în a celorlalți, mai ales în cele care nu-l privesc…

Prima mea întâlnire cu Trenul de Noapte s-a produs întâmplător. Nu știam atunci nimic despre existența unui astfel de tren… Luasem expresul spre București, iar prima oprire trebuia să fie la Deva. Când am ajuns la Lipova, un orășel la vreo treizeci de kilometri de Arad, expresul s-a oprit neașteptat. Stăteam în micuța gară și așteptam nu știu ce… Șeful de tren, care fuma o țigară pe peron, m-a lămurit: așteptăm un tren care ne va depăși și o va lua înaintea noastră. Un tren special…

După zece minute trenul special a venit, alergând iute ca vântul. Avea multe vagoane, toate de o construcție futuristă cum încă nu mai văzusem decât în publicațiile ce promovează ingineria de avangardă. Unele vagoane erau luminate într-un albastru ce făcea ca interiorul să strălucească mirific în noapte; altele erau complet întunecate, probabil vagoane de dormit, iar câteva erau difuz luminate în același albastru rece ca nopțile de iarnă.

Nu mai văzusem niciodată un asemenea tren. Deși avea o viteză considerabila, pe care am apreciat-o undeva în jur la 200 km/h – cu mult peste ceea ce calea de rulare din Romania poate să suporte -, vibrațiile și trepidațiile caracteristice unor astfel de viteze a trenurilor abia s-au simțit. Ciudat… O fi având probabil un soi de boghiuri de tip nou.

Oare ce fel de tren să fi fost acesta de a trebuit să se oprească expresul de București pentru el ? Conductorul nu știa nici el mai mult, iar încercările mele ulterioare de a afla câte ceva despre trenul ăsta s-au soldat cu un lamentabil eșec.

Aproape ca uitasem întâmplarea, când l-am întâlnit din nou. Fusesem într-o expediție solitară în M-ții Făgăraș și așteptam în gara Teiuș, important nod feroviar, trenul spre Arad. Trenul de Noapte a venit cu aceeași viteză incredibilă și-a dispărut ca o nălucă în noapte fără să oprească… N-am reușit să-i număr toate vagoanele, însa am apreciat ca avea în jur de douăzeci. Cine să fi călătorit cu acel tren ? In ce scop ?

Am întrebat la Informații despre respectivul tren, însă mai mult că e un tren special n-au putut să-mi spună. Nu știau nici ei ce e cu trenul acesta. Ei, da’ așa nu se mai putea ! Prea mult mister în jurul acestui tren. De unde vine ? Unde merge ? Trebuia să aflu. Trebuia sa dezleg enigma asta care acum începuse să mă macine. Am prostul obicei ca, dacă îmi propun ceva, mă țin de respectiva chestie până la capăt. Sunt încăpățânat ca un catâr și extrem de determinat în a rezolva problemele care mă preocupă. Așa că am hotărât să rezolv și problema asta a trenului special.

Am început să vin în fiecare noapte în gara din Arad. Imbrăcat sport, urmăream de la barul gării trenurile ce soseau și plecau ritmic. O săptămână am așteptat degeaba trenul. N-a mai venit și aproape că-mi pierdusem speranța de-al mai revedea vreodată. Eram gata să renunț și să mă las păgubaș, dând dracului himera asta cu Trenul de Noapte, când, în a șaptea zi de pândă, trenul a venit. Era într-o joi. Ora patru dimineața. A trecut ca o fantoma albastra prin gară, fără să oprească în gara unui oraș de frontieră, cum e Aradul. Zbura pe șine fără să-i pese de curbe și macazuri. Am constatat, urmărind faptul cu prezenta mea, că venea regulat în fiecare joi la aceeași oră.

Mi-am propus să opresc trenul special. Era un lucru care friza imposibilul, însă eram hotărât să mă lupt cu imposibilul. Dacă imposibilul mă sfida cu misterul său, aveam dreptul moral să-i dezleg taina.

Treaba nu era deloc ușoară, căci presupunea să intervin la semnalizarea căii ferate. S-ar fi putut produce o catastrofa feroviară… Spre a evita un astfel de dezastru, trebuia să opresc trenul special doar un timp scurt, cât mi-ar fi fost necesar să mă urc în el, apoi să restabilesc semnalizarea normală a căii ferate.

Intr-o noapte, îmbrăcat în boschetar – cu o punga de aurolac într-o mână și cu o plasă în care aveam o pâine găurită pe dinauntru în cealaltă -, mă plimbam de-a lungul căii ferate de la ieșirea din Arad spre Radna. La nodul feroviar spre Aradul Nou am înlocuit releul original de semnalizare cu unul trucat de mine, pe care-l construisem artizanal acasă și-l aveam disimulat în interiorul pâinii. Nu se deosebea cu nimic la prima vedere de cel original, însă avea în puls un dispozitiv de comutație cu telecomandă.

Câteva zile am verificat funcționarea releului trucat. Nu-și dăduse nimeni seama de înlocuire, așa că eram pregătit să întind capcana pentru trenul special. Joi noaptea eram la nodul feroviar. Imbrăcat în blugi, adidași și cu o geacă de piele neagra, așteptam înfrigurat sosirea misteriosului tren de noapte… Era o noapte senină de vară, însă destul de rece, căci plouase torențial câteva ore.

Cu câteva minute înainte de venirea trenului special am pus cu telecomanda releul trucat pe roșu. De departe vedeam luminile trenului special apropiindu-se. Apoi a frânat brusc, neașteptându-se probabil sa aibă roșu la semafor. Oprirea l-a făcut să scrâșnească teribil din roți, căci avea viteză mare. S-a oprit până la urmă, asemeni oricărui tren banal… Reușisem ! Oprisem trenul special !

N-aveam prea mult timp la dispoziție să mă bucur de reușita mea, așa că m-am apropiat de vagonul din fața mea. Pe plăcuța din dreptul ușii scria cu litere albastre fosforescente: Blue Night Train.

4010.Jordan-05

Ușa vagonului nu se deschidea, așa c-am alergat la cel din spatele său. Nici aici nu se deschidea ușa. Ce mă fac ? L-am oprit degeaba, dacă n-o să reușesc să urc în el. Am alergat cât am putut de repede la cel de-al treilea vagon: ușa s-a deschis ușor. Victorie ! Am sărit înăuntru, apoi am restabilit din telecomandă semnalizarea originală la nodul feroviar. Imediat trenul s-a pus în mișcare…

Am privit în jurul meu: întuneric. Când mi-am mai obișnuit ochii cu lumina difuza din vagon, am constatat că mă aflam într-un interior ce s-ar putea descrie ca fiind al unui vagon de lux, cu doar câteva locuri de o parte și de alta a culoarului din mijloc. Nu era nimeni în vagon… M-am așezat pe un loc la geam și așteptam, privind peisajul nopții prin geam. O făcusem și pe asta… Oare nu greșisem vârându-mă prostește în ceva ce nu mă privea ?

Nu m-a deranjat nimeni. Parcă nu-i păsa nimănui de prezența mea, ori poate că nu știau că eram în tren. Am încercat să intru în vagonul din față, însă ușa de acces era încuiată. La fel și cea de la vagonul din spate. Ușile erau solide, imposibil de spart. De altfel, aș fi făcut zgomot, care sigur i-ar fi alarmat pe cei din tren. Eram blocat în acest vagon ca într-o capcană, asa cum îl prinsesem și eu pe el în capcană la nodul feroviar unde îl oprisem…

Viteza trenului creștea pe măsura ce timpul trecea. Zburam prin gări și halte insignifiante, alergând nebunește spre necunoscut. Curând peisajul s-a întunecat complet; intrasem probabil într-un tunel. Simțeam cum zbor pe lângă pereții tunelului cu o viteza amețitoare. Mi-am luat ochii de la geam, căci începuse deja să mi se facă rău. A trecut așa cam o oră și nu mai ieșisem din tunel. Nu cunoșteam să fi existând în România un tunel atât de lung. Să fi ieșit cumva din țară ?

Intrebarea asta pe care mi-o puneam în gând mi-a fost spulberata de o lumină orbitoare. Luminile unui oraș imens se proiectau pe ecranul ferestrei. Niște zgârâie-nori semeți, splendid luminați, se înălțau trufaș spre cerul nopții… Sigur nu mai eram în România. Dar cum să fi trecut pe la vamă ? Sau acest tren nu are vămi ?

Am observat de partea cealaltă marea. Marea nesfârșită. Sau, poate, oceanul. Un val împroșca fereastra cu spumă, semn că circulam aproape de mal. Apoi, brusc, din nou beznă. Pereții tunelului se mișcau nebunește prin fața mea. O lumina albastră intermitentă a început să pâlpâie în vagon, iar un sunet ascuțit  de alarmă îmi spărgea timpanele. M-a cuprins o amețeala teribilă și totul a început să se învârtească cu mine… Mi-am pierdut cunoștința.

Noapte. Beznă. Frig.

M-am trezit privind cerul acoperit de nori, ud până la piele de ploaia ce nu mai contenea. Un vânt scutură ramurile arborilor din jurul meu și mă împroșcă cu o rafală de ploaie rece. Eram pe o bancă, în parc…

Câtăva vreme mi-a trebuit să mă dumiresc unde mă aflu și să îmi aduc aminte de întâmplările trăite cu trenul nopții… Fără îndoială, cei din tren aflaseră cumva de prezența mea inoportună și mă expulzaseră pe ascuns din trenul lor care trebuia să rămână secret…

Eram în Arad. Recunoșteam străzile bătrânului oraș de pe Mureș, acum scăldat de ploaie și pustiu. M-am oprit la un bar deschis non-stop să mă liniștesc și să mă încălzesc după dușul rece al ploii de noapte. Pe plasma din dreptul mesei mele era o emisiune în reluare la o televiziune de știri. O mai văzusem cu vreo săptămână în urmă. I-am cerut barmanului telecomanda și am butonat să văd ce e și pe celelalte canale. Peste tot emisiuni în reluare. Plictisit, l-am pus pe teletext ca sa aflu știrile proaspete. Data m-a nedumerit: era duminică, cu o săptămână în urmă. Pe mai multe canale aceeași dată ! Ce glumă proastă mai era și asta ?

M-am hotărât să mă duc acasă să mă culc. Eram teribil de obosit, iar cele câteva pahare cu vin mă moleșiseră cu totul. Când am ajuns acasă am observat lumină în sufragerie. Nevasta-mea era cu un bărbat și se giugiuleau. Contrariat și gelos, am stat afara să privesc o vreme scenele de amor. Apoi tipul se ridică și vine spre fereastră. Când a ajuns și a dat să tragă draperiile, i-am văzut fața: semăna leit cu mine. Identic. Un dublu…

Am intrat val-vârtej înauntru și l-am prins de gat pe individ. Nevasta-mea a început să țipe și apoi a chemat poliția. Cred ca l-aș fi dovedit pe tipul ăla până la urmă, dacă mascații nu m-ar fi luat pe sus.

*

Nevastă-mea m-a vizitat de curând la spitalul de nebuni unde sunt internat de câteva luni. Spune c-ar vrea să divorțeze de unul din noi, însă nu s-a hotărât încă de care, căci suntem identici atât în acte, cât și genetic. Nu-și poate explica cum e posibil așa ceva, așa cum nu-și pot explica nici medicii și nici autoritățile.

Uneori mă plimb pe aleile spitalului de nebuni și privesc calea ferată din apropiere. Trenuri de nicăieri vin și pleacă spre niciunde. Uneori vine și câte un tren care circulă cu viteză mare. Atunci mă duc să mă plimb în păduricea din spatele sanatoriului. Nu mă mai interesează trenurile de noapte.

Alex Hatta

Reclame

Mașina fantomă lovește din nou

Circulă multe legende despre tot felul de mașini fantomă. Una dintre acestea este despre salvarea neagră care răpește oameni pentru a le preleva organele. Alte fantome, peste care s-a așternut rugina și patina timpului, zac chiar în fața blocului tău. Dar nu despre rable vreau eu să vă povestesc azi, ci despre un caz cu o mașină fantomă care mi s-a întâmplat chiar mie.

Ca să scap de gura neveste-mi, am tulit-o astă vară, într-o dimineață de sâmbătă, la pescuit. Când am parcat mașina pe malul lacului, am lovit ceva, o piatră sau un buștean – dracu’ știe !-, că s-a oprit singură. N-am dat atunci prea mare importanță chestiei, căci eram prea entuziast să bag undița în apă și să prind, în sfârșit, peștișorul de aur… sau barem niște știuci prăpădite.

Ziua s-a scurs monoton și insipid, peștii având alte treburi mai importante decât să-mi umple mie găleata. Spre seara s-a pornit o furtuna teribilă, cu tunete și fulgere și-o ploaie zdravănă care m-a udat până la piele. Parcă s-au rupt cerurile, nu altceva !

M-am adăpostit în mașina, lăsând baltă pescuitul și așteptând să treacă urgia. Urgia a trecut până la urmă, deși părea că nu se va termina niciodată și ne va inghiți diluviul, însă s-a lăsat o ceață densă de s-o tai cu cuțitul. N-avea niciun rost să mai stau la pescuit, așa că m-am pregătit să mă întorc acasă, unde mă aștepta scorpia – care era mai rea chiar și decât furtuna. Am încercat din răsputeri să pornesc mașina, însă motorul era mort complet. Ceva se întâmplase cu mașina când o parcasem dimineață… Am abandonat-o acolo împreuna cu prețioasele mele capturi piscicole, în număr de doi peștișori amărâți, abia ajunși la pubertate, și-am plecat să fac autostopul.

Era deja noapte și ceața era din ce în ce mai deasă. Timpul trecea, nicio mașină pe drum, iar ceața făcea să nu se vadă nici la doi pași în fața mea. La un moment dat apare o mașină, venind alene cu farurile stinse…Curios lucru !…  Se apropie… Vine mai aproape… Fac semn cu mâna să mă ia. Când ajunge în dreptul meu văd ca are același număr de înmatriculare cu al mașinii mele. Ba, chiar și aceeași culoare. E chiar și aceeași marcă… Era mașina mea !

Fără să mai analizez prea mult situația, depășind starea de angoasă care mă cuprinsese văzând numărul de înmatriculare, deschid portiera și mă urc în mașină. La volan… nimeni ! Mașina rulează încet, iar eu – îngrozit – stăteam lipit de scaun, fără să mai fiu în stare să scot barem un strigat de spaimă… Apare o curbă, eu încep să mă rog în gând să scap cu viață… Insă exact când mașina intra în curbă, apare o mână la geam – ca aceea din serialul Familia Adams – și rotește volanul !

Eu eram deja paralizat de spaimă, nu mai aveam puterea nici măcar să privesc în jur să văd de unde venea mâna aia… De fiecare data când apărea o curbă, mâna intra prin geam și rotea volanul.

După o vreme, când am văzut că ne-am apropiat de oraș, mi-am făcut oleacă de curaj și-am sărit din mașină. Am luat-o la goană pe marginea drumului, fără să mai am puterea să mă uit înapoi, și nu m-am oprit decât în primul bar care mi-a ieșit în cale. Ud și înfrigurat, am cerut barmanului o sticlă de vodcă din cea mai tare, apoi m-am așezat ostenit la o masă.

După ce mi-am mai revenit în fire după groaznica întâmplare trăită, am început, timid, să le povestesc celor din jur teribila experiență prin care am trecut.  Oamenii din bar m-au privit cu suspiciune la început, crezând că asista la halucinațiile unui nebun sau la poveștile unui mincinos patologic, însă apoi au rămas tăcuți și îngândurați, văzându-mă cum plâng cu lacrimi de copil, deși nu eram beat.

După vreo oră, intră doi tipi în bar, comandă ceva la bar și se așează la o masă. Apoi unul dintre ei îi spune celuilalt, arătând spre mine:

— Hei, uite-l pe tipul care s-a urcat în mașină în timp ce noi o împingeam !

SFÂNTUL ILIE de la SCULĂRIE – Ce e bine și ce nu e bine să faci în această zi

Sfântul Ilie de la Sculărie a trăit pe vremea când Adrian Păunescu conducea Cenaclul Flacăra, unde tinerii frumoși și liberi din vremea aceea se adunau să-l asculte pe Mircea Baniciu. Intr-o zi s-a pornit o furtună așa de grozavă încât unul dintre tefeleii cenacliști a urlat cât l-a ținut gura, arătând cu degetul către Adrian Păunescu: „Bă, ăsta nu-i Ilie de la Sculărie ?”

Nu mult după acest teribil incident cenaclul s-a desființat, căci mai marii partidului unic au hotărât să-l trimită pe Adrian Păunescu într-un schimb de experiență culturală la papa de la Roma, ocazie cu care sfântul Ilie de la Scularie s-a întâlnit tocmai cu regina Angliei, venită acolo să se spovedească la papă de păcatele amoroase extraconjugale ale zurbagiului ei prinț Charles.

Tradiția populară ne spune că sfântul Ilie de la Scularie aduce ploaia și apa caldă în calorifere, precum și că trăznește toți bizonii din trafic în această zi cu leviere șterpelite de la intreprinderea unde lucrează dumnealui.

In rai, sfantul Ilie de la Scularie se plimbă pe nori, fulgeră și trăznește cu câte o scatoalcă după ceafă pe dracii de îngerași care nu stau cuminți la cor și spun bancuri porcoase.

Tot tradiția populară ne spune că în ajunul sărbătorii de sfântul Ilie de la Scularie, fetele virgine umblă noaptea prin cluburi și baruri de fițe, se dezbracă și se tăvălesc goale pe mese, pentru spor și belsug în agricultură, iar dimneața se îmbracă și se duc acasă la soții ori amanții lor.

Un alt obicei este acela de a se culege dimineata pe rouă plante tămăduitoare, de regulă canabis, care apoi se usucă și se fărmitează, iar tinerii le fumează la Vama Veche sau pe la mitingurile din fața Guvernului.

Se spune că dracii se ascund mai ales pe la Guvern și Parlament, așa că nu e bine să vă adapostiți acolo pe furtună populară, când oamenii ies furioși în stradă că li s-au tăiat salariile și pensiile, că sfântul Ilie de la Sculărie taman acolo are obiceiul să dea cu trăznetele lui.

Sărbătoarea lui Ilie de la Sculărie este de asemenea și a acelora care sunt cam aerieni și obișnuiesc să vadă cai verzi pe pereți; de aceea aceasta zi este sărbătoarea astronauților români, pe lângă toți sculerii-matrițeri și strungarii din intreprinderi și uzine care acuma nu mai sunt, că erau numa niște mormane de fier vechi, după cum a spus Petre Roman, și trebuiau desființate ca să aducem marfă din import.

Alex Hatta