Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii

 

Reclame

MAREA ABUREALĂ – Mrejele caracatiței

Imensa caracatiță mă privea cu ochii ei reci și nemiloși; apoi un tentacul m-a biciuit peste mâna stângă, iar ventuzele mi-au pătruns în carne ca niște ace de la seringile unor doctori nebuni. Am dat să smulg tentaculul, când alt braț infernal – venit parcă din menajeria iadului – m-a prins de cealaltă mână. Un altul, asemeni unui șarpe al tenebrelor, mi-a prins trunchiul ca într-o menghină satanică a unui inchizitor crud și nemilos. Mii de ace infinitezimale îmi pătrundeau corpul și-l aspirau încet în masa aceea gelatinoasă ce mă privea așa cum păianjenul își privește musca prinsă în plasa sa.

Mă zbăteam neputincios în timp ce tentaculele se strângeau tot mai tare. Un alt braț se pregătea să-mi prindă gâtul… In acel moment, nu știu prin ce minune, am reușit să-mi eliberez brațul drept și să apuc în palmă capul caracatiței. Am început să-l strâng. Strângeam… strângeam… Brusc, caracatița a împroșcat cu cerneala ei albăstruie, asemeni gazetarilor de doua parale ce împroașcă cu rahatul peniței lor în ventilator. Lichidul întunecat m-a orbit și mi-a paralizat mișcările pentru o clipa, timp suficient ca infernala creatura să se desprindă și să dispară.

Alarma a sunat și m-a trezit din coșmarul nopții. Mi-a trebuit un timp să-mi revin la realitate, apoi am apăsat butonul de oprire. Acum muzica radioului răsuna strident în clar-obscurul camerei și-mi pătrundea în urechi asemeni ventuzelor caracatiței. Apoi un crainic prezenta știrile dimineții, informându-ne detaliat despre ce-a mai făcut criminalul în serie: câte fete a mai răpit, pe câte le-a ars în butoi, pe unde i-a mai purtat pe anchetatori și ce-au mai găsit aceștia în casa groazei.

M-a cuprins o lehamite de rău augur pentru începutul unei zile în care aveam atâta treabă și care se anunța deja să fie teribil de caniculară. Am oprit radioul, apoi am stat o vreme să ascult liniștea dimineții. Intr-un târziu m-am sculat fără chef și m-am dus să fac un duș, apoi am plecat la alimentară să-mi fac aprovizionarea. Am ajuns cu vreo zece minute înainte de deschidere, așa că am așteptat pe terasa din fața ei, un loc umbrit și înconjurat de un gard viu unde mă odihnesc deseori la o bere rece. M-am așezat lângă două băbuțe care așteptau și ele să se dezăvorască porțile la cornul abundenței. Bineînțeles, băbuțele discutau despre criminalul în serie.

.- Ai văzut, maică, spunea una dintre ele, că le înhăța și, după ce le bătea și viola, pe unele din ele le ducea în Italia la produs. Dacă erau curve nu le omora…

.- Pe alea care nu voiau să meargă de bunăvoie le omora, pe alea care erau curve le vindea la traficanți, îi ținu isonul cealaltă. Om fără Dumnezeu, maică !

M-am ridicat nepoliticos de la masă și m-am dus să mă plimb o vreme. M-am întors pe când numa’ bine era deschis, ca să evit să mai ascult pălăvrăgeala babelor. Mi-am umplut coșul cu bunătăți, apoi am ajuns la vânzătoare să plătesc.

.- Ați văzut, domnu’ Hatta, ce făcea criminalul în Italia ? m-a întrebat ea în timp ce verifica cu laserul codul de bare al produselor.

.- Desigur, i-am răspuns afirmativ pentru a evita să-mi povestească toate cele ce le făcuse criminalul în Italia.

Apoi am plecat liniștit acasă, lăsând-o să sporovăiască în voia ei cu babele. După micul dejun m-am așezat la calculator să scriu articolul de față. Cel mai bine lucrez în liniștea dimineții sau în răcoarea nopții. Pe la amiază m-a întrerupt din treabă poștărița. Mi-a adus niște facturi și o scrisoare recomandată.

.- Da’ și fetele alea, ce minte la ele… mi-a spus ea indignată. Să se urce în mașina de ocazie a criminalului…

.- Da, ce minte… i-am spus expeditiv. Apoi am închis ușa și-am lăsat-o să se perpelească mai departe cu criminalul ei.

Mi-a cam pierit cheful de muncă pe ziua aia, nu atât de la valoarea facturilor, da’ mă săturasem până peste cap de povestea asta cu criminalul în serie. Așa că m-am dus pe faleza Mureșului să mă plimb și să înot în apele tulburi ale bătrânului râu. Este la capătul falezei o pădurice și o plajă întinsă unde vin mereu vara să înot și să stau întins la plajă. Mi-a prins bine baia și m-a răcorit de dogoarea unei zile îngrozitoare. M-am oprit apoi la o terasă pustie din apropiere să beau o bere și să mă odihnesc. Mi-am pus la căști o muzică de pe Youtube și priveam un meci de fotbal la imensa plasmă ce acoperea aproape întregul perete din fața mea.

Tocmai mă pregăteam să mai iau o bere, căci pe prima o băusem mai mult de sete, iar pe aceasta voiam s-o savurez în liniște în timp ce Messi mai făcea un dribling încântător pe plasmă, când o tipă brunețică cu forme voluptoase, acoperite mai mult de formă de o rochiță strânsă bine pe trupul ei de lebădă, s-a așezat la masa mea. In timp ce eu mă rușinam că-l trădasem pe Messi pentru încântătoarea apariție ce se voia agățată, tipa scoate o țigară pe care și-o aprinde cu gesturi stilizate, apoi scoate un telefon și o carte de vizită pe care le pune pe masă lângă ea.

Gestul tipei m-a făcut să-mi amintesc brusc de Alexandra… Adio, Messi ! Mă ridic nepoliticos de la masă și, fără să-i spun un cuvânt, plec direct spre Mureș. Ma opresc din nou la pădurice și mă arunc în apa călduță și blândă.

Pluteam liniștit pe apa calmă ce ma împresura din toate părțile. Ma cufund apoi stând câteva secunde sub apa tulbure prin care nu se poate vedea nimic, așa cum nu se poate vedea nimic prin cerneala caracatiței. Am ieșit din apă și m-am întins la umbră pe plajă, într-un loc unde iarba îmi ținea loc de pătură. Păsărelele cântau liniștite pe rămurelele din păduricea binecuvântată dintre betoanele orașului, iar în depărtare un pescar tocmai făcuse o captură.

In sfârșit, scăpasem de caracatiță.