GENEZA – Versiunea verificată și aprobată

La început Dumnezeu nu făcea nimic, ceea ce îl plictisea. Ca să-și găsească de lucru a făcut cerurile și pământul. Neputând lucra pe întuneric, a făcut lumina, neștiind cât o să coste acest lux când se va face citirea contorului. Deși a văzut că lumina este bună, El și-a dat seama că și întunericul e bun și așa au apărut ziua și noaptea, fapt pentru care îl binecuvântează și cei care lucrează ziua și cei care lucrează noaptea, că de dormit se poate dormi oricând.

Știind că toți cei care vor popula noile întinderi pe care le va crea îi vor adresa în permanență tot felul de rugăminți, și-a denumit domeniul pe care și l-a păstrat pentru Sine Cer (de la a cere sau, după unii exegeți, inițialele de la Comisia pentru examinarea rugilor). Apoi a zis că a sosit momentul să facă Pământul. Având de lucru cu acest boț de argilă, Creatorul fiind și primul olar, a socotit că este bine să se cinstească înainte de a purcede la treabă (ca să fie inspirat). A întrecut însă măsura, cocoloșul de lut i-a scăpat din mâini și de aceea globul nostru pământesc e turtit la poli. Și văzând cum s-a alcătuit Pământul, a zis că lucrul acesta este bun. (Se pare că și pe vremea aceea fiecare avea dreptul la punctul său de vedere.)

Câteva zile Dumnezeu s-a mai distrat făcând soarele, luna și stelele, toate într-o viziune cât se poate de simplistă, adică în scopul de a da lumină și fără să intuiască grandiosul program de explorare a cosmosului de mai târziu, care cere foarte multă matematică, de care pe vremea Creației n-avea nimeni habar. În zilele următoare a făcut viețuitoarele și roadele pământului, dar le-a făcut cu atâta stângăcie ca și astea sunt acum pe sfârșite și numai o minune mai poate schimba lucrurile. Dar dacă Dumnezeu n-a făcut minunea când se mai putea, e greu de crezut că mai poate s-o facă astăzi !

După ce a făcut vite, fiare pământești și târâtoare, Dumnezeu a zis că-s bune, dar că mai lipsește (parcă) ceva. Și atunci a zis „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. (Citarea – în numeroase scrieri ale acestei afirmații Supreme – este o dovadă de ingratitudine omeneasca. Doar nu a fost nimeni de față să audă astfel de vorbe și insinuarea că Atotputernicul seamănă cu noi nu poate decât să-i știrbească din prestigiu.)

După cum se știe, pe om l-a făcut tot din lut (alt material de construcție încă nu fusese inventat), din care cauză omul este extrem de fragil și se sparge când ți-e viața mai dragă. Apoi a făcut greșeala capitală pe care nu vrea s-o recunoască nici azi. N-a găsit altă soluție pentru a realiza popularea Pământului decât zămislind femeia. Cică așa s-ar fi gândit creatorul: „Nu este bine ca omul să fie singur. Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” (vezi sursa fundamentală). Halal ajutor ! De pe urma acestui ajutor omul nu s-a ales decât cu o droaie de copii (guri de hrănit), reproșuri și cicăleli (care s-au dovedit o permanență umană, indiferent de orânduirea celor lumești).

god-cartoon3

După câte făcuse, Dumnezeu a cam ostenit, s-a uitat la ceas și a văzut că se făcuse sâmbătă seara și a hotărât că a doua zi, duminică, să fie sărbătoare legală. Și s-a odihnit. S-a dus la iarbă verde, că acu’ era, a mâncat fel de fel de bunătați, care și ele erau din belșug, a mai dat de dușcă niște licori de struguri și hamei și i s-a făcut somn. S-a tras Creatorul mai la umbră și a spus oftând: „Strașnică plictiseală ! Dacă așa o să arate viața pe Pământ, o să fie la fel de insuportabila ca-n rai. Trebuie să punem ceva la cale”. Și a găsit, ca și până acum, ceva bun. A găsit povestea numită Ispitirea femeii, adica toată tărășenia cu șarpele, cu pomul, cu mărul. V-o reamintesc pe scurt: După ce au mâncat bieții oameni niște mere pădurețe, acre, ca vai de mama lor (căci încă nu avusese cine să le altoiască și să scoată mere ionathane), e și firesc că au deschis ochii. Și ce-au văzut ? Au văzut că erau goi și tare s-au mai rușinat, din care pricină au și purces pe dată să-și facă șorțuri din frunze de smochin.

Dumnezeu care, se înțelege, știa bine ce se întâmplase, că doar el singur pusese la cale, numai iataă-L că vine în inspecție în grădina Edenului. Se uită în dreapta, se uită în stânga, nimeni. Pasă-mi-te cei doi vinovați se ascunseseră de rușine într-un tufiș.

— Unde ești, omule ? a strigat Dumnezeu.

— Aici sunt, a ieșit Adam din ascunziș, explicând de ce se ferise de privirile Creatorului.

— Cine ți-a spus că ești gol ? a întrebat Dumnezeu și s-a arătat mânios foarte că omul nu i-a ascultat porunca să nu se atingă de pomul acela. (De atunci, diversele administrații au grijă să pună tăblițe pe care să scrie clar: „Nu atingeți pomul. Monument al naturii”. Sau „Culegerea fructelor strict interzisă. Amenda se aplică pe loc” ș.a.). Adam, care era încă foarte departe de epoca cavalerismului, s-a justificat ca un ticălos ce era:

— Ea e de vină ! a zis el, femeia pe care mi-ai dat-o ca să-mi fie de ajutor. Nimic de zis, frumoasă procopseală !

Atunci Dumnezeu i-a cerut explicații femeii (care, se pare, rămăsese mai departe în spatele tufelor, așa cum e arătată ea și azi în cele mai diferite creațiuni: pictură, cinematograf, reclame turistice).

god2

Femeia a spus la rândul ei adevărul gol goluț:

— Șarpele, el m-a amăgit.

Dumnezeu l-a sancționat mai întâi pe șarpe. Sancțiunea nu a avut însă un efect educativ de durată, pentru ca, de la această întâmplare, perfidul a continuat cu succes să amăgească femeia care, la rândul ei, îl ispitește pe bărbat și piesa asta biblică se reptă la infinit și dă de mâncare la o mulțime de romancieri, cineaști, poeți, fără să mai vorbim de toate instituțiile aferente consecințelor cunoscute, adică maternități, școli, tribunale. A urmat apoi pedepsirea lui Adam și a soției sale, Eva. Pe cei doi, Atotputernicul i-a trimis în exil pe Pământ, ceea ce demonstrează încă o dată, fără putință de tăgadă, ca toată farsa cu Mărul cunoașterii nu fusese decât o înscenare, altminteri care ar fi fost rostul Pământului dacă Omul și Femeia ar fi continuat să se plimbe goi prin Paradis ?

… Ajunși pe Pământ (pe vremea aceea, din Cer pe Pământ se făcea tot atât cât se face azi de pe Pământ în cer), Adam s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, a oftat și a zis:

— Putea să fie și mai rău.

Apoi a început să-i vorbească Evei despre planurile sale de transformare a planetei. Acum vedea cu ochii lui că Meșterul Suprem făcuse treaba de mântuială, ce era mai greu îi lăsase lui: să construiască orașe și sate, să inventeze roata, să stăpânească focul, să facă agricultură, să se ocupe cu creșterea vitelor și câte și mai câte. Și pentru că acum umbla prin lume cu ochii deschiși, s-a apucat să și îndrepte tot felul de strâmbătăți pe care s-au găsit destui să afirme că așa au fost lăsate de la Dumnezeu (adică de când e lumea și pământul).

În ce-o privește pe Eva, și-a adus și ea partea ei de contribuție (pe care nimeni nu ar vrea s-o minimalizeze; în definitiv, toți avem o soție care ne ajută). Se spune totuși că de la pățania cu pricina a rămas cu o mare sperietură, de unde permanenta ei preocupare cu privire la ce „o să îmbrace !…”

Eduard Jurist, Geneza  

(fragment)

Arta dresajului la om

…Pentru a obține cele mai bune rezultate în relațiile dintre noi și stăpânii noștri, este necesar ca, în timp ce oamenii se străduiesc să ne dreseze, noi, la rândul nostru, să-i educam cu tact și înțelegere.

În cele ce urmează am să semnalez câteva observații personale care pot avea urmări dintre cele mai pozitive dacă sunt folosite așa cum trebuie și cu perseverența necesară pentru fixarea reflexelor.

Dresajul iubitorului de câini trebuie început de mic. Adică de când e câinele mic. În primul rând, omul trebuie dezvățat de a ne lua mereu în brațe cu acea bizară formulă cuțu-cuțu care îi face lui plăcere. În acest scop se poate folosi o metodă pe care o cunoaște orice cățel și care dă rezultate excelente dacă se alege momentul când stăpânul sau stăpâna tocmai și-a pus costumul sau rochia cea nouă. Obiceiul acesta de a ne ține mereu în brațe este foarte dăunător, fiind foarte neigienic, mai ales la unele persoane înclinate spre familiarism excesiv ce țin morțiș să ne sărute pe bot.

… Este foarte important de a-l obișnui pe om cu mesele regulate. Metoda este foarte simplă. Trebuie să-l faci atent că ți-e foame, lătrând de patru ori pe zi: la patru dimineața, la patru după-amiaza, când doarme și seara, în timpul filmului de la televizor. Când stăpânul va observa că odată cu masa servită la timp lătratul încetează, va ști ce are de făcut. Există stăpâni foarte inteligenți. Procedeul trebuie însă repetat de câteva ori până se fixează reflexul.

În ce privește hrana, omul trebuie învățat cu o anumită varietate. Da, alimentul de bază este osul. Asta înțelege și el foarte bine. Dar dacă e foarte egoist și nu ți-l cedează, mulțumește-te cu papucii săi de casă, cu pernele de pe sofa sau cu umbrela din vestibul. Cu timpul va învăța că e mai normal să te hrănească cu oase.

Dar omul este o ființă complexă. În afară de hrană, omul trebuie să se și joace. Din câte am observat, cel mai mult îi place jocul cu mingea. Pentru asta se poate folosi fie o minge de tenis, fie una mai mare de plastic. Aruncând mingea, omul așteaptă să i-o aduci. Este pedagogic să i-o așezi o dată, de două ori la picioare ca să nu-l descurajezi. Apoi, treptat, trebuie să i-o pui tot mai departe, obișnuindu-l în felul acesta să se miște. Dacă se perseverează, se pot obține rezultate remarcabile.

Când în procesul de educație, stăpânul dovedește reavoință sau încăpățânare, se poate folosi capitolul sancțiuni. Dintre acestea menționez: fuga de acasă. Atunci omul va da imediat un anunț la mica publicitate, va cheltui o groază de bani pentru recompense și va suporta – așa-i trebuie ! – toate farsele ce se fac la telefon, în urma unor astfel de anunțuri. O altă sancțiune care poate fi adoptată de câinii curajoși este aceea de a se lăsa prinși de ecarisaj: de acolo, fără 500 de lei, stăpânul nu te poate scoate !

Dar reflexele omului, așa cum a dovedit și marele savant I. P. Pavlov, se fixează mult mai eficace prin recompense. Recompensa de gradul unu e să-l privești drept în ochi cu un aer cât mai credincios. Asta îi face mare plăcere. Recompensa de gradul doi e să latri cu multă bucurie când îi vine în vizită șeful. Atunci vei auzi binecunoscuta replică. „Vedeți, a înțeles imediat că iubiți animalele”. În orice caz, fiți atenți: nu faceți sluj în fața șefului. S-ar putea ca stăpânul vostru să se supere. Acesta e dreptul lui.

Eduard Jurist, Mic tratat de dresaj