Trenul de noapte

Unele întâmplări, care la prima vedere par banale, poate doar puțin ieșite din comun, ar putea rămâne astfel, dacă diavolul curiozității nu ne-ar mâna cu orice preț spre a le afla secretul și spre propria noastră distrugere. Cineva spunea odată că lucrurile ar merge mult mai bine pe aceasta lume dacă fiecare și-ar vedea de treabă și nu s-ar amesteca în a celorlalți, mai ales în cele care nu-l privesc…

Prima mea întâlnire cu Trenul de Noapte s-a produs întâmplător. Nu știam atunci nimic despre existența unui astfel de tren… Luasem expresul spre București, iar prima oprire trebuia să fie la Deva. Când am ajuns la Lipova, un orășel la vreo treizeci de kilometri de Arad, expresul s-a oprit neașteptat. Stăteam în micuța gară și așteptam nu știu ce… Șeful de tren, care fuma o țigară pe peron, m-a lămurit: așteptăm un tren care ne va depăși și o va lua înaintea noastră. Un tren special…

După zece minute trenul special a venit, alergând iute ca vântul. Avea multe vagoane, toate de o construcție futuristă cum încă nu mai văzusem decât în publicațiile ce promovează ingineria de avangardă. Unele vagoane erau luminate într-un albastru ce făcea ca interiorul să strălucească mirific în noapte; altele erau complet întunecate, probabil vagoane de dormit, iar câteva erau difuz luminate în același albastru rece ca nopțile de iarnă.

Nu mai văzusem niciodată un asemenea tren. Deși avea o viteză considerabila, pe care am apreciat-o undeva în jur la 200 km/h – cu mult peste ceea ce calea de rulare din Romania poate să suporte -, vibrațiile și trepidațiile caracteristice unor astfel de viteze a trenurilor abia s-au simțit. Ciudat… O fi având probabil un soi de boghiuri de tip nou.

Oare ce fel de tren să fi fost acesta de a trebuit să se oprească expresul de București pentru el ? Conductorul nu știa nici el mai mult, iar încercările mele ulterioare de a afla câte ceva despre trenul ăsta s-au soldat cu un lamentabil eșec.

Aproape ca uitasem întâmplarea, când l-am întâlnit din nou. Fusesem într-o expediție solitară în M-ții Făgăraș și așteptam în gara Teiuș, important nod feroviar, trenul spre Arad. Trenul de Noapte a venit cu aceeași viteză incredibilă și-a dispărut ca o nălucă în noapte fără să oprească… N-am reușit să-i număr toate vagoanele, însa am apreciat ca avea în jur de douăzeci. Cine să fi călătorit cu acel tren ? In ce scop ?

Am întrebat la Informații despre respectivul tren, însă mai mult că e un tren special n-au putut să-mi spună. Nu știau nici ei ce e cu trenul acesta. Ei, da’ așa nu se mai putea ! Prea mult mister în jurul acestui tren. De unde vine ? Unde merge ? Trebuia să aflu. Trebuia sa dezleg enigma asta care acum începuse să mă macine. Am prostul obicei ca, dacă îmi propun ceva, mă țin de respectiva chestie până la capăt. Sunt încăpățânat ca un catâr și extrem de determinat în a rezolva problemele care mă preocupă. Așa că am hotărât să rezolv și problema asta a trenului special.

Am început să vin în fiecare noapte în gara din Arad. Imbrăcat sport, urmăream de la barul gării trenurile ce soseau și plecau ritmic. O săptămână am așteptat degeaba trenul. N-a mai venit și aproape că-mi pierdusem speranța de-al mai revedea vreodată. Eram gata să renunț și să mă las păgubaș, dând dracului himera asta cu Trenul de Noapte, când, în a șaptea zi de pândă, trenul a venit. Era într-o joi. Ora patru dimineața. A trecut ca o fantoma albastra prin gară, fără să oprească în gara unui oraș de frontieră, cum e Aradul. Zbura pe șine fără să-i pese de curbe și macazuri. Am constatat, urmărind faptul cu prezenta mea, că venea regulat în fiecare joi la aceeași oră.

Mi-am propus să opresc trenul special. Era un lucru care friza imposibilul, însă eram hotărât să mă lupt cu imposibilul. Dacă imposibilul mă sfida cu misterul său, aveam dreptul moral să-i dezleg taina.

Treaba nu era deloc ușoară, căci presupunea să intervin la semnalizarea căii ferate. S-ar fi putut produce o catastrofa feroviară… Spre a evita un astfel de dezastru, trebuia să opresc trenul special doar un timp scurt, cât mi-ar fi fost necesar să mă urc în el, apoi să restabilesc semnalizarea normală a căii ferate.

Intr-o noapte, îmbrăcat în boschetar – cu o punga de aurolac într-o mână și cu o plasă în care aveam o pâine găurită pe dinauntru în cealaltă -, mă plimbam de-a lungul căii ferate de la ieșirea din Arad spre Radna. La nodul feroviar spre Aradul Nou am înlocuit releul original de semnalizare cu unul trucat de mine, pe care-l construisem artizanal acasă și-l aveam disimulat în interiorul pâinii. Nu se deosebea cu nimic la prima vedere de cel original, însă avea în puls un dispozitiv de comutație cu telecomandă.

Câteva zile am verificat funcționarea releului trucat. Nu-și dăduse nimeni seama de înlocuire, așa că eram pregătit să întind capcana pentru trenul special. Joi noaptea eram la nodul feroviar. Imbrăcat în blugi, adidași și cu o geacă de piele neagra, așteptam înfrigurat sosirea misteriosului tren de noapte… Era o noapte senină de vară, însă destul de rece, căci plouase torențial câteva ore.

Cu câteva minute înainte de venirea trenului special am pus cu telecomanda releul trucat pe roșu. De departe vedeam luminile trenului special apropiindu-se. Apoi a frânat brusc, neașteptându-se probabil sa aibă roșu la semafor. Oprirea l-a făcut să scrâșnească teribil din roți, căci avea viteză mare. S-a oprit până la urmă, asemeni oricărui tren banal… Reușisem ! Oprisem trenul special !

N-aveam prea mult timp la dispoziție să mă bucur de reușita mea, așa că m-am apropiat de vagonul din fața mea. Pe plăcuța din dreptul ușii scria cu litere albastre fosforescente: Blue Night Train.

4010.Jordan-05

Ușa vagonului nu se deschidea, așa c-am alergat la cel din spatele său. Nici aici nu se deschidea ușa. Ce mă fac ? L-am oprit degeaba, dacă n-o să reușesc să urc în el. Am alergat cât am putut de repede la cel de-al treilea vagon: ușa s-a deschis ușor. Victorie ! Am sărit înăuntru, apoi am restabilit din telecomandă semnalizarea originală la nodul feroviar. Imediat trenul s-a pus în mișcare…

Am privit în jurul meu: întuneric. Când mi-am mai obișnuit ochii cu lumina difuza din vagon, am constatat că mă aflam într-un interior ce s-ar putea descrie ca fiind al unui vagon de lux, cu doar câteva locuri de o parte și de alta a culoarului din mijloc. Nu era nimeni în vagon… M-am așezat pe un loc la geam și așteptam, privind peisajul nopții prin geam. O făcusem și pe asta… Oare nu greșisem vârându-mă prostește în ceva ce nu mă privea ?

Nu m-a deranjat nimeni. Parcă nu-i păsa nimănui de prezența mea, ori poate că nu știau că eram în tren. Am încercat să intru în vagonul din față, însă ușa de acces era încuiată. La fel și cea de la vagonul din spate. Ușile erau solide, imposibil de spart. De altfel, aș fi făcut zgomot, care sigur i-ar fi alarmat pe cei din tren. Eram blocat în acest vagon ca într-o capcană, asa cum îl prinsesem și eu pe el în capcană la nodul feroviar unde îl oprisem…

Viteza trenului creștea pe măsura ce timpul trecea. Zburam prin gări și halte insignifiante, alergând nebunește spre necunoscut. Curând peisajul s-a întunecat complet; intrasem probabil într-un tunel. Simțeam cum zbor pe lângă pereții tunelului cu o viteza amețitoare. Mi-am luat ochii de la geam, căci începuse deja să mi se facă rău. A trecut așa cam o oră și nu mai ieșisem din tunel. Nu cunoșteam să fi existând în România un tunel atât de lung. Să fi ieșit cumva din țară ?

Intrebarea asta pe care mi-o puneam în gând mi-a fost spulberata de o lumină orbitoare. Luminile unui oraș imens se proiectau pe ecranul ferestrei. Niște zgârâie-nori semeți, splendid luminați, se înălțau trufaș spre cerul nopții… Sigur nu mai eram în România. Dar cum să fi trecut pe la vamă ? Sau acest tren nu are vămi ?

Am observat de partea cealaltă marea. Marea nesfârșită. Sau, poate, oceanul. Un val împroșca fereastra cu spumă, semn că circulam aproape de mal. Apoi, brusc, din nou beznă. Pereții tunelului se mișcau nebunește prin fața mea. O lumina albastră intermitentă a început să pâlpâie în vagon, iar un sunet ascuțit  de alarmă îmi spărgea timpanele. M-a cuprins o amețeala teribilă și totul a început să se învârtească cu mine… Mi-am pierdut cunoștința.

Noapte. Beznă. Frig.

M-am trezit privind cerul acoperit de nori, ud până la piele de ploaia ce nu mai contenea. Un vânt scutură ramurile arborilor din jurul meu și mă împroșcă cu o rafală de ploaie rece. Eram pe o bancă, în parc…

Câtăva vreme mi-a trebuit să mă dumiresc unde mă aflu și să îmi aduc aminte de întâmplările trăite cu trenul nopții… Fără îndoială, cei din tren aflaseră cumva de prezența mea inoportună și mă expulzaseră pe ascuns din trenul lor care trebuia să rămână secret…

Eram în Arad. Recunoșteam străzile bătrânului oraș de pe Mureș, acum scăldat de ploaie și pustiu. M-am oprit la un bar deschis non-stop să mă liniștesc și să mă încălzesc după dușul rece al ploii de noapte. Pe plasma din dreptul mesei mele era o emisiune în reluare la o televiziune de știri. O mai văzusem cu vreo săptămână în urmă. I-am cerut barmanului telecomanda și am butonat să văd ce e și pe celelalte canale. Peste tot emisiuni în reluare. Plictisit, l-am pus pe teletext ca sa aflu știrile proaspete. Data m-a nedumerit: era duminică, cu o săptămână în urmă. Pe mai multe canale aceeași dată ! Ce glumă proastă mai era și asta ?

M-am hotărât să mă duc acasă să mă culc. Eram teribil de obosit, iar cele câteva pahare cu vin mă moleșiseră cu totul. Când am ajuns acasă am observat lumină în sufragerie. Nevasta-mea era cu un bărbat și se giugiuleau. Contrariat și gelos, am stat afara să privesc o vreme scenele de amor. Apoi tipul se ridică și vine spre fereastră. Când a ajuns și a dat să tragă draperiile, i-am văzut fața: semăna leit cu mine. Identic. Un dublu…

Am intrat val-vârtej înauntru și l-am prins de gat pe individ. Nevasta-mea a început să țipe și apoi a chemat poliția. Cred ca l-aș fi dovedit pe tipul ăla până la urmă, dacă mascații nu m-ar fi luat pe sus.

*

Nevastă-mea m-a vizitat de curând la spitalul de nebuni unde sunt internat de câteva luni. Spune c-ar vrea să divorțeze de unul din noi, însă nu s-a hotărât încă de care, căci suntem identici atât în acte, cât și genetic. Nu-și poate explica cum e posibil așa ceva, așa cum nu-și pot explica nici medicii și nici autoritățile.

Uneori mă plimb pe aleile spitalului de nebuni și privesc calea ferată din apropiere. Trenuri de nicăieri vin și pleacă spre niciunde. Uneori vine și câte un tren care circulă cu viteză mare. Atunci mă duc să mă plimb în păduricea din spatele sanatoriului. Nu mă mai interesează trenurile de noapte.

Alex Hatta

Reclame

Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii