Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii

 

Reclame

Ghidul autostopistului nocturn

Fiecare dintre noi am mers măcar o dată cu o mașină de ocazie. Ai făcut semn, a oprit, te-a luat și apoi ați plecat; nu știai cine e persoana de la volan, însă graba, zgârcenia sau sărăcia te-au făcut să accepți riscul de a călători cu oricine.

Acuma, dacă ești un tip de peste 1,80 m înălțime și-ai fost bodyguard s-ar putea să nu-ți pese prea mult de ăla care ține volanul. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu o biată fetiță neajutorată care s-a urcat într-o mașină de ocazie… Dar despre acest caz particular prefer să nu mă pronunț, îi las pe specialiștii în psihologia călătoriei cu mașini de ocazie să-și dea cu părerea. Eu am să vă povestesc o experiență personală care poate fi instructivă pentru cei care folosesc mijloace de transport ocazionale.

Intr-o vreme călătoream mult cu rucsacul în spate pe toate coclaurile. Umblam singur cu cortul prin munți, trăind solitar cu săptămânile în mijlocul naturii sălbatice. Nu cred că există o fericire mai mare pentru un iubitor de natură decât sa fie liber în mijlocul ei. Dar nu despre frumusețile naturii vreau eu să vă vorbesc aici.

Chestia e că am ajuns într-o seara din peregrinările mele de vagabond montan tocmai în Sibiu. O mașină de ocazie mă lăsase tocmai în centrul orașului. Mi-am spus că e o ocazie numa’ bună să vizitez oleacă orașul, asa c-am mai pierdut câteva ore admirând splendidele clădiri ale bătrânului oraș. Apoi am început să caut gara…

Nu e treaba mai grea, sau nu era – căci nu mai știu care e situația în prezent -, decât să-i întrebi pe sibieni unde e gara… Am realizat într-un final de ce le era rușine sibienilor să-mi indice gara și mă trimiteau toți la dracu-n praznic; aspectul ei jalnic.

N-aveam tren spre Arad sau Timișoara până dimineața, așa că m-am dus din nou la ocazie, cu slabe speranțe de a prinde ceva, căci se făcuse deja întuneric. Vreo trei ore am așteptat degeaba, cum mă așteptam. Mă resemnasem deja că trebuie să aștept până dimineață, deși eram teribil de obosit și picam de somn…

Și iată că oprește un camion. Miracol ! mi-am spus. Camionul avea oleacă de viteză, așa c-a oprit cu o frână bruscă care l-a făcut să patineze câțiva metri. S-a deschis ușa și un cap urla la mine:

.- Bă, de unde vii tu la ora asta ?

Eu alerg spre cabină, spunându-i repede:

.- De la nuntă, șefule ! Ia-mă repede, nene, că mă urmăresc nuntașii…

M-am făcut comod pe scaunul din dreapta și câteva minute n-a spus nimeni nimic. Credeam c-o să mă pot odihni în liniște până la Deva, unde mergea șoferul, însă se vede treaba că tipului îi ardea de conversație.

.- Și zici că vii de la nuntă, ai ?

Vocea lui mă trezi din dulcea toropeală care mă cuprinsese în interiorul cald și comod.

.- De la nuntă, șefule. Da’ mână, că-s pe urmele mele nuntașii…

.- Da’ ce s-a întâmplat ? Te pomenești că tu ești mirele și-ai fugit cu banii, mi-a spus el râzând.

.- Ei, aș ! Am vrut să furăm mireasa pentru câte o ladă de bere de căciulă și a ieșit mare scandal. Pe muzicanți i-au bătut groaznic și le-au spart instrumentele… Abia au scăpat cu fuga. Mirele e în spital, iar mireasa a fugit cu nașu’…

Tipul a înțeles că fac mișto de el, că cineva îmbrăcat în trening și cu un rucsac după el numa’ de la nuntă nu venea… Așa c-a tăcut o vreme. Apoi a început să mă chestioneze despre mine: de unde sunt, unde mă duc etc. Am discutat așa preț de vreun ceas tot felul de lucruri, el avid de conversație și eu pe jumătate adormit. Nu știu cum a venit vorba la un moment dat despre religie și București, da’ i-am spus că înainte de nuntă fusesem în București.

.- Și ce făceai în București ? m-a întrebat neîncrezător.

.- Am fost să văd Casa Poporului. Cum sunt un homeless, m-am gândit c-aș avea și eu loc acolo, dacă tot zice că-i a poporului. Da’ ăia nu m-au lăsat să intru, că ziceau că musai trebuie să intru într-un partid înainte și numa’ după aia pot să mă cazez acolo… Io mi-am zis că nu face să mă compromit cu politica, mai bine stau mai departe în boscheți, așa c-am plecat la nuntă și i-am lăsat în plata Domnului.

Șoferul se uita la mine fără să zâmbească și cu o mutră de parcă ar fi vrut să mă sfâșie.

.- Mă, tu ai draci în tine ? m-a întrebat scrâșnind din dinți.

Il privesc puțin mirat și-i spun:

.- Puțini, șefule. Că nici dracii nu trag la omu’ sărac… De aceea am trecut și pe la Patriarhie să-l rog pe Preafericitul Daniel sa-mi mai dea și mie câțiva, că mă prăpădesc cu așa puțini drăcușori…

Cred că șoferul avea mai mulți draci ca mine, c-a oprit iarăși brusc și s-a răstit la mine:

.- Afară ! Dă-te jos și du-te dracului, măgarule !

Mi-am luat calabalâcul și-am coborât în noaptea neagră și rece. Mă întrebam ce dracu’ l-a supărat pe idiotul ăla de șofer, da’ n-am reușit să înțeleg atunci. Credeam c-o fi fost vreun fanatic religios…

Când am ajuns acasă din călătoriile mele, m-am dus într-o seară pe jos până în oraș. Locuiesc într-o suburbie la vreo șapte kilometri de Arad și fac mereu drumul ăsta pe jos pentru a-mi menține forma sportivă. Se făcuse deja întuneric și o mașină de ocazie a oprit în dreptul meu. Șoferul m-a întrebat:

.- Mă, de unde vii tu la ora asta ?

In momentul acela am înțeles cine fusese șoferul camionului și, mai ales, pentru ce firmă făcea el transporturi nocturne.

Alex Hatta