Revoluția lu’ Nenea Iancu

În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploiești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica ! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot încide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc și eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; și sunt autorizat a o face – eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprezece ani; înfațișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.

Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploieștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit ! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1 000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrajmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde ? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel „Moldova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru ? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așează la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așează sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așează cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă. Se înțelege, când jucătorii sunt toti de talie, se-ntâmplă să se joace o contră și adesea partida să fie remisă. In seara aceea, Stan câștigase cu mare avans partida-ntâia.

A01

Pe la unu trecute după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul (clopot de alarmă – n. red) sunase. Cauza sfântă a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-Pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.

La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.

La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Niculae face act de supunere în mâinile Prezidentului.

La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.

La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploieșteni, Națiunea recunoscătoare !) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicei.

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele odată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-ncing cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie ! ce avânt ! ce entuziasm !… A ! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă ! O !

revolta

Eram la Lipănescu-n gradină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare neinchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană ! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploieșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie ! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și „Ura ! Vivat Republica !”. Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecura și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămaân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, cî am o funcție publică de îndeplinit; mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde ? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine ! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmplă în inima Republicei ?

Pe la trei și jumătate după-amiezi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti – Ploiești, atunci încă în construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era ? Era Reacțiunea, Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șase sute de copii ai poporului. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama ! Dumnezeu s-o odihnească ! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică ! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu !

republica

Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: „Stăi !” el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici ?” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi ! niciodată înainte ! iată deviza Reacțiunii.

Dar polițaiul ?… Ce se făcuse Stan Popescu ? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de placută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbicie. Omul își încrucișă mâinile pe biroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au  și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.

— Cine te-a pus pe tine aici ? răcnește strașnic reacționarul.

— Boborul ! răspunde foarte răgușit republicanul.

Atât i-a trebuit Reacțiunii ! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhațat pe Stan și, val-vârtej cu el, drept la hanul Călugarului !

Așa s-a sfârșit cu Republica noastră ! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român !

I. L. Caragiale, Boborul !

Epoca, 1896

MOMENTUL HIPERBOLIC – Când mumia stalinistă Mihai Șora E MAGul libertății

Extraordinară campanie publicitară promovata de eMAG, care l-a ales pe idolul tefeliștilor din Piața Victoriei, Mihai Șora, să-i reprezinte imaginea.

De pe panouri publicitare gigantice, care domină bulevardele orașului, Mihai Șora ne spune povestea lui: „Aveam 30 de ani când viața s-a oprit, când s-a lăsat cortina și zidurile au început să fie înălțate. Aveam 30 de ani când mi-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet: libertatea.”

Să-ți dea lacrimile de emoție, nu alta ! Teribil moșulică ăsta, zău așa ! N-am văzut în viața mea un mincinos mai mare ca mumia asta ambulantă… Păi, Pinocchio și Baronul Münchhausen erau niște ageamii pe lângă filosofu’ ăsta a lu’ pește prăjit !

Revenit în țară la sfârșitul anilor ’40 de la Paris, unde era un activist al Partidului Comunist Francez, pentru a pune umărul la instaurarea comunismului în România, Mihai Șora s-a remarcat în activitatea de „agitator cu munca la țară”, adică în aceea de asmuțire a Securității pe țăranii care se codeau să intre în Colectiv și de identificare și pedepsire a chiaburilor – dușmanii poporului.

Activitatea asta de schingiuire a țăranilor refractari la binefacerile colectivizării se pare c-a fost încununată de mărețe realizări, căci Ana Pauker l-a remarcat pe plângăciosul după libertate Șora și l-a făcut consilierul ei la Ministerul de Externe.

Carevasăzică consilierul cominternistei staliniste Ana Pauker ne dă lecții de democrație și libertate ! Ne spune într-un clip publicitar pentru o firma capitalistă cât de mult a suferit el de dragul libertății… Mi-l și imaginez pe Șora plângând după libertate în timp ce bătea un țăran îndărătnic la colectivizare sau în timp ce spânzura un chiabur… Iți stă mintea-n loc, dom’le !

Iată ce declara proaspătul consilier al cominternistei staliniste Ana Pauker, probabil în timp ce cu un ochi plângea după libertatea pierdută:

„Atunci am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat. O nouă epocă s-a deschis în viața mea, aceea a muncii instructive, epoca construirii bazelor socialismului în țara noastră, la care, cu ajutorul Partidului Muncitoresc Român, să aduc și în patria mea, partea mea de contribuție, în locul pe care Partidul îl găsește cel mai nimerit.”

Iată cine e în realitate Mihai Șora. Iată cine ne dă lecții de liberate și democrație… O ciumă roșie ! După ce vezi așa ceva, zău dacă nu te apucă o scârbă fără margini de neamul omenesc care a putut zămisli o astfel de canalie care răspunde la numele Mihai Șora.

Alex Hatta

SURSA: EVZ.RO