Revoluția lu’ Nenea Iancu

În secolul nostru s-a născut și s-a sfârșit un stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conștiincios să-l piarză din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de la Ploiești, un stat care, deși a durat numai vreo cincisprezece ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria contemporană. Născută din, prin și pentru popor, pe la două ceasuri în dimineața zilei de 8 august 1870, tânăra republică a fost sugrumată în aceeași zi pe la ceasurile patru după-amiezi. Nu face nimica ! mărirea și importanța statelor nu se judecă după extensiunea și durata lor, ci după rolul mai mult sau mai puțin strălucit pe care l-au jucat în complexul universal.

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot încide într-însul istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc numai să contribuiesc și eu la consemnarea materialului necesar unui viitor istoric; și sunt autorizat a o face – eu am fost cetățean al acelei republice. Am asistat la mărirea și decadența ei, și nu în calitate de gură-cască, ci în calitate oficială. Când poporul a călcat poliția, eu m-am repezit și am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia din cui. M-am încins cu ea, și am avut norocul să treacă atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de șaptesprezece ani; înfațișarea mea hotărâtă atrase privirile Prezidentului – mă numi subcomisar în locul zbirului pe care-l dezarmasem.

Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost unul dintre cei mai aprigi susținători ai ordinii în Republica Ploieștilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit ! Șeful meu, polițaiul, era simpaticul și bravul Stan Popescu, unul dintre cei 1 000 ai lui Giuseppe Garibaldi – volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrajmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului. Cu astfel de șef, mergi în foc bucuros pentru o idee mare.

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulți conspiratori, între cari și Stan Popescu, așteptând vești (de unde ? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel „Moldova”, la chilometru. Ce însemnează la chilometru ? E un joc inocent, foarte puțin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se așează la o masă în colțul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluță de vin. Încep să bea. Când unul și-a isprăvit porția, așează sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o așează cu fundul în gâtul celei dintâia, și așa mai departe, până când șirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câștigat partida – ceilalți trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporție dreaptă cu numărul de sticle ce le lipsește lor până la țintă. Se înțelege, când jucătorii sunt toti de talie, se-ntâmplă să se joace o contră și adesea partida să fie remisă. In seara aceea, Stan câștigase cu mare avans partida-ntâia.

A01

Pe la unu trecute după miezul nopții, când era să se-nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. Toți jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică încruntați. Tocsinul (clopot de alarmă – n. red) sunase. Cauza sfântă a poporului îi chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acțiunii… Toți pornesc tăcuți și hotărâți în grămadă. Ies pe gangul otelului și apucă spre obor. Pâlcuri-Pâlcuri vin din toate părțile; se contopesc toate grămadă; cu cât înaintează acest brav popor, cu atât numărul sporește.

La 2 și jum. despre ziuă, telegraful e în mâna republicanilor; toate firele rupte și mai ales casa confiscată.

La 4, ușile temniței de pe drumul Rudului se deschid pentru câțiva republicani închiși în prevenție.

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Niculae face act de supunere în mâinile Prezidentului.

La 5 și jum., poliția republicană este organizată; poporul, ca garda civica a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate de la pompieri și de la ipistați, cu puști de vânat, cu pistoale și reteveie.

La 6, în Piața Unirii plină de popor – tocmai pe locul unde se ridică astăzi mândră statua Libertății (cetățenilor ploieșteni, Națiunea recunoscătoare !) – Prezidentul, urcat pe un scaun de tocat cârnați, citește actul solemn al întemeierii Republicei.

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la ’48.

La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.

Aici, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele odată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-ncing cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie ! ce avânt ! ce entuziasm !… A ! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă ! O !

revolta

Eram la Lipănescu-n gradină de vreo câteva ceasuri. Uraganul entuziasmului creștea mereu, când o onoare neinchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul – el, în persoană ! – urmat de un adiutant, veni să viziteze petrecerea noastră populară și să spargă o oală cu poporul lui. Marele om ne zise câteva cuvinte. Era încântat de purtarea bravilor săi ploieșteni, cari au știut ca totdeauna să se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie ! Oalele toate de pământ, căciulile-n sus și „Ura ! Vivat Republica !”. Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan Popescu, polițaiul… Încet-încet, cu ultimii cârnați, cu ultimele fleici și oale, se strecura și poporul martir… Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie trecută în viitorul buget al Republicei.

Mi-adusei aminte că am părinți, cari m-așteptau, și mă dusei degrab’ acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de modă veche, un spirit reacționar; era departe de a-nțelege importanța politică a formelor democratice. Aflase tot ce se petrecea în oraș și tremura de grija mea văzând că nu viu la dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă – că de ce m-am amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, că vreau să grăbesc, poate, sfârșitul lui tata, care era greu bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămaân acasă. În zadar am protestat; în zadar i-am spus, arătându-i arma, cî am o funcție publică de îndeplinit; mi-a luat sabia, pe care a aruncat-o, unde ? nu știu, și mi-a încuiat ghetele și pălăria în scrin. O săptămână m-a ținut astfel captiv, până s-a potolit primejdia. Atât mai bine ! Când eu plângeam acasă de ciudă soarta rușinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmplă în inima Republicei ?

Pe la trei și jumătate după-amiezi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucuresti – Ploiești, atunci încă în construcție, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era ? Era Reacțiunea, Reacțiunea cu tot ce are ea mai oribil și mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacțiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidență, ieșise prin granița de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când reacțiunea intrase pe granița de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de șase sute de copii ai poporului. Pușcăria și patru hanuri, prefăcute în pușcării, gemeau de republicani. Cuminte mama ! Dumnezeu s-o odihnească ! Era o femeie fără multă învățătură, dar cu prevedere politică ! Dacă mă prindea Reacțiunea cu sabia la brâu !

republica

Reacțiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreții prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poști departe de granițele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreții din goană: „Stăi !” el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici ?” el a răspuns scurt: „Mă plimbam”. Și fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi așa ori așa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi și iar înapoi ! niciodată înainte ! iată deviza Reacțiunii.

Dar polițaiul ?… Ce se făcuse Stan Popescu ? Se dusese să ia în posesiune jețul lui de mușama în cancelaria poliției. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineață la Lipănescu… entuziasmul… Se simțea zdrobit, și era atât de placută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoțiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbicie. Omul își încrucișă mâinile pe biroul său, își așeză bine capul și, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră și în goana căruia porniseră călăreții – și l-au  și găsit. Maiorul Gorjan, dând ușa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Polițaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru pași mari și trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiți.

— Cine te-a pus pe tine aici ? răcnește strașnic reacționarul.

— Boborul ! răspunde foarte răgușit republicanul.

Atât i-a trebuit Reacțiunii ! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a și-nhațat pe Stan și, val-vârtej cu el, drept la hanul Călugarului !

Așa s-a sfârșit cu Republica noastră ! Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român !

I. L. Caragiale, Boborul !

Epoca, 1896

MOMENTUL HIPERBOLIC – În așteptarea vortexului polar. Semne prevestitoare

Semnele schimbării vremii sunt la tot pasul, depinde de noi să știm a le interpreta. Cei bătrâni, cărora Busu nu le prezenta în fiecare dimineață rubrica meteo – că erau zgârciți și nu-și plăteau abonamentul la cablu -, se bazau mult pe semnele prevestitoare ale vremii pentru a se proteja pe ei, recolta și avutul lor.

Astfel, dacă vezi porcul umblând cu paiul în gură, atunci musai că trebuie să te pregătești de venirea iernii, că porcul e un barometru natural care nu dă greș niciodată; asta ți-o poate spune orice măcelar care știe să ghicească în măruntaie de porc. E rău totuși că porcul nu ne poate prevesti și venirea primăverii, că rar apucă să treacă de Ignat…Dacă locuiești la oraș și n-ai bani de porc să-l crești în baie, poți folosi în loc un porcușor de Guineea, da’ nu garantez asupra preciziei rezultatelor.

Un alt semn prevestitor al iernii e felul cum se îmbracă Busu. Dacă-l vezi în sacou verde cu dungi roșii și pantaloni portocalii, atunci sigur trebuie să te aștepți la un vortex polar. E un semn verificat în timp, căci de fiecare dată când Busu se îmbracă fistichiu umblă porcul cu paiul în gură…

Da’ nu pun eu prea mul preț pe Busu când vine vorba de vortexuri polare… Am eu semnele mele pe care ma bazez ca pe evanghelie. Uite, de exemplu, ieri. Eram pe terasa din fața casei și mă speteam muncind ca robul la galere la calculator, când aud niște lătrături suspecte din gradină. Mă duc să văd ce eveniment ieșit din comun se întâmplă și-l zăresc pe Pufi hârjonindu-se cu un arici. Pufi e un cățel alb ca neaua și cam prostuț de felul lui, că doar un astfel de cățel e în stare să se înțepe în acele ariciului de dragul hârjonelii.

L-am lăsat pe Pufi în lătratul lui și m-am dus la galere. În lipsa mea, o găinușă evadase din țarc și stătea țanțoșă pe tastatura laptop-ului. Când am văzut-o, să-mi stea inima în loc ! Dacă i s-ar fi năzărit găinușei că literele și liniile de pe ecran sunt niște viermișori buni de băgat la gușă ? Aș fi putut să-mi iau adio de la laptop-ul care mă costase o groază de bani.

Am alungat orătania cu o ridicare de brațe specifică sperietorilor de ciori, apoi m-am așezat la treabă. Găinușa îmi lăsase un semn prevestitor pe tastatură, o moviliță albicioasă cu irizații cenușii, semn sigur că vine iarna. Dacă ar fi fost ceva mai deschisă la culoare, atunci mai puteam trage nădejde că vara s-ar mai fi prelungit oleacă și-n octombrie.

După ce am șters semnul prevestitor al găinușei, m-am pus cu sârg pe treabă, ca de la atâtea semne prevestitoare ale iernii eram deja în întârziere cu lucrul. În grădină, Pufi se hârjonea în continuare cu ariciul, semn ca între vară și iarnă se ducea o lupta grozavă. La un moment dat lătrăturile au încetat, iar Pufi a venit alergând la mine, s-a gudurat la picioarele mele, apoi s-a urcat cu lăbuțele pe mine. Nu era un semn bun… Mă temeam de o nenorocire, așa c-am alergat într-un suflet în grădină să verific. Ariciul zăcea pe spate, rănit de moarte. Fir-ai al dracu’ de cățel ! Nu-l credeam pe Pufi în stare să ucidă nici măcar un gândac, darămite un arici plin de țepi pe care până și vulpea cu greu îl biruie.

M-am supărat rău pe Pufi… Așa că i-am interzis total accesul în grădină, așa cum Ăl de Sus le-a interzis lui Adam și Eva accesul în gradina raiului.

Întâmplarea asta cu Pufi și ariciul m-a edificat total asupra mersului vremii: iarna, că Pufi e alb ca neaua, biruise definitiv. Ne așteaptă, din păcate, o iarnă timpurie care cine știe cât de mult o să țină, că ariciul – care reprezenta vara în întâmplarea din gradină – murise iremediabil…

Și nu m-am înșelat deloc în predicția mea. Urmărind buletinele meteo am aflat de venirea vortexului polar, care pătrunde joi în țara noastră și ține până duminică, ducând la scăderea accentuată a temperaturii cu peste zece grade față de cele din prezent, la ploi abundente și ninsori la munte.

Ehe ! Semnele nu mint. Totul e să știi să le interpretezi corect…

Alex Hatta