MOMENTUL HIPERBOLIC – Penibilul amurg al zeului lichelelor

Istoria cunoaște destui filosofi cu caractere și morală îndoielnice, da’ nu cunoaște niciun criminal în serie filosof. Cu Gabriel Liiceanu istoria era cât pe ce să ni-l treacă în catastif.

Cinicul Diogene a fost acuzat c-ar fi furat un palton. Se prea poate, căci bietul filosof era sărac lipit pământului, trăind ca un boschetar într-un butoi. Da’ Diogene n-a furat nicio editură, deși înainte de a fi filosof Diogene fusese bancher și-ar fi putut fura câte biblioteci ar fi vrut mușchii lui.

Se știe că Nietzsche a fost un criminal. A recunoscut de bunăvoie că l-a omorât pe Dumnezeu, la instigarea unui pustnic borfaș pe nume Zaratustra. A fost grațiat după ce a făcut o mărturisire completă despre ce-a grăit Zaratustra ăla. Da’ nici Nietzsche n-a fost criminal în serie.

Pe lângă Țurcanu, monstrul de la Pitești, Râmaru – studentul canibal -, Dincă -ucigașul de autostopiste -, panoplia criminalilor în serie din Romania era foarte aproape să se îmbogățească și cu un filosof.

Și filosofii omoară, nu-i așa ?

După ce ne-a făcut „Apelul către lichele” imediat după Revoluție, în care îi punea la punct pe toți colaboratorii zeloși ai tristului regim ceaușist, Liiceanu s-a dus împreună cu bunul său acolit într-ale filosofiei de la Păltiniș, Andrei Pleșu, la un chef organizat de Virgil Măgureanu, tartorele peste ceea ce mai rămăsese din Securitate, rebotezată acum SRI. Liiceanu spune c-a stat tot timpul chefului în fața paharului său, fără să aibă curajul să guste licoarea din el; apoi c-a primit a doua zi acasă o ladă cu vin din partea aceluiași Măgureanu. După ce s-a uitat cu jind vreo două zile la ladă, temându-se să nu conțină vreo otravă, ar fi trimis-o pe adresa GDS-ului, că era păcat să se prăpădească bunătate de vin.

Carevasăzică Liiceanu a acceptat cu seninătate moartea câtorva zeci de oameni, fie ei și gedesiști, doar pentru a avea motiv să acuze SRI-ul de crimă în masă. Mă întreb cu ce-ar fi fost mai puțin vinovat Liiceanu, care trimisese vinul cu bună știință, decât securiștii din SRI-ul lui Măgureanu ?

Altfel, filosoful criminal în serie – acest adevarat Dincă al GDS-ului – se simte ofensat de te atingi barem și c-o floare de imaginea sa publică ori de cea a editurii sale. N-a ezitat să-l dea în tribunal pe scriitorul Liviu Antonesei și să-i ceara 100 000 de euro daune morale doar pentru c-a zis că Editura Politica a PCR-ului i-a fost făcută cadou de amicul său Andrei Pleșu, ministru al Culturii pe vremea aceea.

Rănit în demnitatea sa de apelant al lichelelor, în morala sa de luptător anticomunist sub patronajul unui procuror-torționar ceaușist, Gabriel Liiceanu și-a lins rănile cu teancurile de bani ale unui scriitor… Clondirul cu mastică i-a reperat onoarea.

Penibil amurg al zeului lichelelor.

Alex Hatta

Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii