ELOGIU PROSTIEI – Personalitatea nerodului

Nerodul

Toată a lui nerozie

E de la părinți moșie.

.

Își pune capul cel sec

Cu-nțeleptul la întrec.

.

Tu stai să-l înveți de bine

Și el te învață pe tine.

.

C-o țiu de coarne se uită

Și tot strigă că e ciută.

.

Pe nerod la treabă-l mână

Dar s-aibi zburătura-n mână.

.

Cu nerodul când vorbești,

Bastonul să-ți pregătești.

.

Unde-s ochii-nțeleptului,

Este mâna nebunului.

.

Ș-in pat și cu ochii pe foc,

I se pare tot un loc.

.

Nerodul

Gură are de vorbit,

Și cap n-are de gândit.

El,

Strigă de la munte ca să-l auză

Și de la Dunăre va să-i răspunză

Și zice că:

Este tare de urechi,

Că n-are două perechi.

De aceea

La poarta surdului

Poți sa bați oricât de mult.

Și

Nu-ți încerca vadul cu nerodul.

Nerodului

Zi-i tu lui oricât îți place

Că el tot ce știe face.

După proverbul vechi:

Să-i dai gură de Târgoviște.

Dar însă

Și măgarul câteodată

Binișor și el se poartă.

Pe măgar la nuntă când îl poftește

Acolo or lemne or apa lipsește.

.

Nerodul când e întrebat:

„Cine e mai mare-n sat ?”

El pe loc răspunde: „Eu !

Că-ntărât câinii mereu.”

Dar de multe ori

Să găsește câte-o mână

Să-l scuture de țărână.

Anton Pann, Iarăși despre nerozie

Povestea vorbii, 1851