O petrecere ciudată

De data asta era rândul meu. Se instaurase un fel de obicei ca duminicile să le petrecem impreună toți colegii. Cei mai mulți erau căsătoriți și, prin natura specialității, soțiile lucrau și ele aici. Tratația nu juca niciun rol, important era să fim impreună și să ne simțim bine.

Și eu și nevastă-mea eram convinși că petrecerea pe care o dădeam noi va avea cel puțin același succes ca ultima la care luasem parte, la soții Istrătescu. La cinci fix se făcu auzită soneria și nici nu ne-am mirat că la ușă erau practic toți. Făcuseră ce făcuseră și ajunseseră punctuali. Cum intrară în casă, veselia se dezlănțui fără nicio opreliște. Mai întâi dansul. Aici se evidențiau imediat soții Pascali care aveau stil și dansau cu atâta dezinvoltură că nevastă-mea le eliberă în grabă masa și cei doi, dintr-un salt, se urcară pe masă în modul cel mai firesc.

Noi ceilalți dansam în jur, dar nu ne puteam reține admirația pentru prietenii noștri, dansatori fără egal. Ca să nu rămână mai prejos, Puiu Mardare se urca pe dulap unde făcu podul, reușind să atingă tavanul cu picioarele. Am râs cu toții de năzdrăvănia lui Puiu care, de acolo de sus, ne cerea să-i aruncăm un măr ca să-l prindă cu gura.

După o primă repriză de dans, când parcă simțeam nevoia să ne mai și odihnim, ne-am așezat în jurul mesei și Țuchi – așa îi spuneam noi, da de fapt îl cheama Țuculeanu – ne arătă niște scamatorii cu cărțile care ne-au distrat grozav: găsea asul de pică indiferent în ce grupă de cărți îl ascundeai. Tot nu reușeam să-i prindem trucul și eram convins că, de fapt, vedea prin oglindă ce face fiecare cu cartea aleasă.

Înfierbântați de antrenul și buna dispoziție care pusese stăpânire pe tot grupul, numai ce-i vedem pe soții Trandafir că ne deschid bufetul de vase și înșfacă toată stiva de farfurii gata, gata să le scape și să le facă țăndări. Îmi simțeam inima ca un purice, mai ales că era darul meu adus nevesti-mii la aniversarea zilei noastre de nuntă.

— Lasă, dragă, zâmbi nevastă-mea, ai să vezi că n-o să se întâmple nimic.

party1

Mă uitam cu grijă cum cei doi Trandafir își aruncau unul celuilalt farfuriile care zburau razant cu lampa și așteptam să văd ce se va sparge mai întâi, o farfurie sau lampa. Dar de întâmplat nu s-a întâmplat nimic. Așa că i-am aplaudat văzând de câtă îndemânare dădeau dovadă… Între timp, Cipi – de fapt îl cheamă Ciprian Dorobăț – făcuse prăpăd pe măsuța de toaletă a nevesti-mi și-și vopsise fața în toate culorile. Încerca să ne convingă că, având o față atât de comică, orice glumă spusă, oricât de veche, te face să mori de râs. Și, recunosc, Cipi avea haz, iar noi râdeam ca niște copii.

După-amiaza se scurgea în modul cel mai plăcut, fiecare simțindu-se ca acasă. Johnny Stegaru îmi înghiți, în glumă, vreo șase cuțite, ba chiar și câteva furculițe. Soții Veleanu se prefacură că se ceartă și începură să-și arunce unul celuilalt copilul – o puștoaică foc de deșteaptă, de vreo opt anișori – prinzând-o fără nicio dificultate. Cred că se făcuse destul de târziu când am auzit bătai puternice în ușă. Am tresărit. De ce bătea, doar aveam sonerie ?! Poate erau vecinii supărati de gălăgia din apartamentul nostru. M-am dus să deschid și, am înlemnit ! În fața apartamentului era un elefant. Da, un elefant în mărime naturală.

— Aoleo ! am auzit în spatele meu glasul lui Vasile. E Rașid ! Așa îmi face de fiecare dată. Dacă nu vin să-i aduc mâncarea de seară, îmi ia urma și mă găsește negreșit !

Și-a luat repede „la revedere” și a plecat cu elefantul de teamă ca pachidermul să nu insiste să intre în apartament.

A fost o după-amiază foarte placută. Mă simțeam foarte bine printre noii mei colegi. Da, am uitat să vă spun că fusesem angajat de curând secretar literar la circ.

… Cred că era trecut de miezul nopții când am fost trezit brusc din somn de strigătul de groază al nevesti-mii. Am sărit speriat:

— Ce e ? Ce s-a întâmplat ?

Soția mea stătea în vârful patului, cu ochii mari deschiși, și-mi arăta ceva în colțul camerei, luminat de felinarul din dreptul ferestrei.

Am căscat somnoros. Nu era nimic. Soții Melinte își uitaseră pytonul.

Eduard Jurist, Petrecerea

JURNAL DE FRONT – Demonii. Leneșul. Implacabila sentință

Ora 4,00 AM – Cântecul cocoșului mă trezește din visarea nopții și mă readuce brusc la realitatea din noaptea dimineții. Privesc cerul înstelat străbătut ca niște licurici grăbiți de către avioane ce vin de nicăieri și pleacă nu știu unde; bâjbâi după lanternă, o găsesc lângă saltea și o aprind. Conectez veioza la cablul de alimentare și… s-a făcut lumină !

E ora patru dimineața, iar cantatul cocoșilor mă face să renunț la orice tentativă de a mai dormi un pic…

♦ Deschid radioul și apoi îmi încălzesc o cafea. „Criminalul Dincă a recunoscut în fața anchetatorilor că le-a ucis pe cele două fete… Saci cu probe au fost ridicați de către   procurori din curtea monstrului…”

Ora 5,00 AM – Ma așez confortabil pe fotoliul de sub umbreluță și îmi sorb cafeluța privind la umbrele nopții ce se întind peste grădina amorțită. De la începutul verii mi-am instalat un camping în grădină, cu cort, fotoliu, umbreluță de soare și o saltea unde dorm sub cerul liber când nu plouă, refugiat de căldura înăbușitoare din casă.

Dormitul sub cerul liber îmi crează un sentiment profund de libertate, de detașare iremediabilă de lume. Poate ca sunt un pic prea mizantrop, însă comuniunea asta cu natura mă face fericit. Când privesc stelele, mă gândesc că privesc în timp; și atunci mă năpădesc amintirile… Cred c-am început să îmbătrânesc.

♦  Vocea crainicului răsună strident în liniștea nopții, asemeni cocoșilor. „La Spitalul de Psihiatrie din Buzău un nebun a ucis cinci oameni cu un stativ pentru perfuzii și a rănit alți opt… Nebunul credea că ucide păpuși. La ultima victimă a văzut sânge și a înțeles ce grozăvie a făcut…”

Ora 6,00 AM – Mă duc pe terasa din fața casei, unde mi-am instalat biroul de lucru pentru această vară, cu gândul să mai scriu ceva. Realizez că treaba pe azi este să mă documentez asupra notelor pe care le făcusem ieri. Nimic nu e mai groaznic când lucrezi la o carte decât detaliile. Uneori pierd zile întregi studiind flora și fauna dintr-un anumit loc, tradițiile și obiceiurile locuitorilor, istoria locului. Alteori mă cufund cu săptămânile în studiul psihiatriei și psihologiei pentru a-mi face personajele verosimile.

Am pus televizorul de pe terasă pe unul din posturile de știri, unde dezbaterile asupra Cazului Caracal continuă non-stop. „Monstrul își racola victimele cu o mașină cu geamuri fumurii, iar ușile se blocau la comandă… N-avea cum să-și ardă victimele în butoi, căci nu putea realiza temperatura necesară pentru arderea oaselor…”

Ora 12,00 AM  – Las baltă documentarea ca să citesc. Nu-mi plac personajele lui Dostoievski; le suspectez de o anumită falsitate, de faptul că nu cred cu adevarat în ideile pe care le susțin cu atâta înverșunare. Am prostul obicei să raportez toate personajele întâlnite în cărți la cele ale lui Caragiale. Chiar dacă sunt ridicole, personajele lui Nenea Iancu sunt pline până la refuz de personalitate; ele cred cu toată ființa lor în ceea ce spun, chiar dacă zicerea lor e o mare tâmpenie.

♦ „Raportul IML precizează ca oasele găsite în butoiul lui Dincă sunt ale Alexandrei… Era doar o măsea, cum poți să susții doar pe baza acestei probe că Alexandra e moartă ? Doar măseaua i-o putea scoate Dincă cu o lovitură de pumn…”

war and peace

Ora 3,00 PM – Arunc cât colo Demonii lui Dostoievski și mă duc să mă plimb. Uneori ascult muzică la căști în timpului drumului pe care îl fac pe jos până la faleza Mureșului. De data asta n-am deloc chef de muzică; prefer să ascult liniștea…

Mare pisălog Dostoievski ăsta. De fapt, de ce să-mi mai pierd vremea cu el, când pentru a scrie o carte bună nu-i nevoie decât să fii ori proustian, ori mioritic… Nici nu-i nevoie să-i mai citești pe marii clasici; spui doar că-s foarte mari. Altfel, te-ai descalificat în ochii confraților de breaslă…

Privesc plictisit copacii de pe marginea drumului și gândul îmi zboară la Creangă și la al său „complex al drobului de sare” din „Prostia omenească”. E foarte răspândit acest complex în societatea noastră de azi… Mă gândesc apoi la leneșul aceluiași Creanga, cel cu „Muieți îs posmagii ?”, care și-a ridicat lenea până la sublimul sacrificiului de sine. In fond, pentru ce să te mai zbați în „sublimul” nostru absurd cotidian ?

Ora 9,00 PM – Revin din lunga plimbare și un timp mă odihnesc întins pe pat. După drumul ostenitor și orele petrecute în arșița infernală de afară, canicula din casă mi se pare o dulce adiere a zefirului.

♦ „Nebunul de la Spitalul de Psihiatrie din Buzău este ținut sub pază strictă la același spital. El se internase voluntar pentru a se trata de alcoolism…”

Ora 12,00 PM – Oare ce instanță implacabilă ne-a osândit cândva, înainte de a ne fi născut, și ne-a rostit sentința fără drept de apel: „Ești condamnat să trăiești !” ?

Alex Hatta