Trenul de noapte

Unele întâmplări, care la prima vedere par banale, poate doar puțin ieșite din comun, ar putea rămâne astfel, dacă diavolul curiozității nu ne-ar mâna cu orice preț spre a le afla secretul și spre propria noastră distrugere. Cineva spunea odată că lucrurile ar merge mult mai bine pe aceasta lume dacă fiecare și-ar vedea de treabă și nu s-ar amesteca în a celorlalți, mai ales în cele care nu-l privesc…

Prima mea întâlnire cu Trenul de Noapte s-a produs întâmplător. Nu știam atunci nimic despre existența unui astfel de tren… Luasem expresul spre București, iar prima oprire trebuia să fie la Deva. Când am ajuns la Lipova, un orășel la vreo treizeci de kilometri de Arad, expresul s-a oprit neașteptat. Stăteam în micuța gară și așteptam nu știu ce… Șeful de tren, care fuma o țigară pe peron, m-a lămurit: așteptăm un tren care ne va depăși și o va lua înaintea noastră. Un tren special…

După zece minute trenul special a venit, alergând iute ca vântul. Avea multe vagoane, toate de o construcție futuristă cum încă nu mai văzusem decât în publicațiile ce promovează ingineria de avangardă. Unele vagoane erau luminate într-un albastru ce făcea ca interiorul să strălucească mirific în noapte; altele erau complet întunecate, probabil vagoane de dormit, iar câteva erau difuz luminate în același albastru rece ca nopțile de iarnă.

Nu mai văzusem niciodată un asemenea tren. Deși avea o viteză considerabila, pe care am apreciat-o undeva în jur la 200 km/h – cu mult peste ceea ce calea de rulare din Romania poate să suporte -, vibrațiile și trepidațiile caracteristice unor astfel de viteze a trenurilor abia s-au simțit. Ciudat… O fi având probabil un soi de boghiuri de tip nou.

Oare ce fel de tren să fi fost acesta de a trebuit să se oprească expresul de București pentru el ? Conductorul nu știa nici el mai mult, iar încercările mele ulterioare de a afla câte ceva despre trenul ăsta s-au soldat cu un lamentabil eșec.

Aproape ca uitasem întâmplarea, când l-am întâlnit din nou. Fusesem într-o expediție solitară în M-ții Făgăraș și așteptam în gara Teiuș, important nod feroviar, trenul spre Arad. Trenul de Noapte a venit cu aceeași viteză incredibilă și-a dispărut ca o nălucă în noapte fără să oprească… N-am reușit să-i număr toate vagoanele, însa am apreciat ca avea în jur de douăzeci. Cine să fi călătorit cu acel tren ? In ce scop ?

Am întrebat la Informații despre respectivul tren, însă mai mult că e un tren special n-au putut să-mi spună. Nu știau nici ei ce e cu trenul acesta. Ei, da’ așa nu se mai putea ! Prea mult mister în jurul acestui tren. De unde vine ? Unde merge ? Trebuia să aflu. Trebuia sa dezleg enigma asta care acum începuse să mă macine. Am prostul obicei ca, dacă îmi propun ceva, mă țin de respectiva chestie până la capăt. Sunt încăpățânat ca un catâr și extrem de determinat în a rezolva problemele care mă preocupă. Așa că am hotărât să rezolv și problema asta a trenului special.

Am început să vin în fiecare noapte în gara din Arad. Imbrăcat sport, urmăream de la barul gării trenurile ce soseau și plecau ritmic. O săptămână am așteptat degeaba trenul. N-a mai venit și aproape că-mi pierdusem speranța de-al mai revedea vreodată. Eram gata să renunț și să mă las păgubaș, dând dracului himera asta cu Trenul de Noapte, când, în a șaptea zi de pândă, trenul a venit. Era într-o joi. Ora patru dimineața. A trecut ca o fantoma albastra prin gară, fără să oprească în gara unui oraș de frontieră, cum e Aradul. Zbura pe șine fără să-i pese de curbe și macazuri. Am constatat, urmărind faptul cu prezenta mea, că venea regulat în fiecare joi la aceeași oră.

Mi-am propus să opresc trenul special. Era un lucru care friza imposibilul, însă eram hotărât să mă lupt cu imposibilul. Dacă imposibilul mă sfida cu misterul său, aveam dreptul moral să-i dezleg taina.

Treaba nu era deloc ușoară, căci presupunea să intervin la semnalizarea căii ferate. S-ar fi putut produce o catastrofa feroviară… Spre a evita un astfel de dezastru, trebuia să opresc trenul special doar un timp scurt, cât mi-ar fi fost necesar să mă urc în el, apoi să restabilesc semnalizarea normală a căii ferate.

Intr-o noapte, îmbrăcat în boschetar – cu o punga de aurolac într-o mână și cu o plasă în care aveam o pâine găurită pe dinauntru în cealaltă -, mă plimbam de-a lungul căii ferate de la ieșirea din Arad spre Radna. La nodul feroviar spre Aradul Nou am înlocuit releul original de semnalizare cu unul trucat de mine, pe care-l construisem artizanal acasă și-l aveam disimulat în interiorul pâinii. Nu se deosebea cu nimic la prima vedere de cel original, însă avea în puls un dispozitiv de comutație cu telecomandă.

Câteva zile am verificat funcționarea releului trucat. Nu-și dăduse nimeni seama de înlocuire, așa că eram pregătit să întind capcana pentru trenul special. Joi noaptea eram la nodul feroviar. Imbrăcat în blugi, adidași și cu o geacă de piele neagra, așteptam înfrigurat sosirea misteriosului tren de noapte… Era o noapte senină de vară, însă destul de rece, căci plouase torențial câteva ore.

Cu câteva minute înainte de venirea trenului special am pus cu telecomanda releul trucat pe roșu. De departe vedeam luminile trenului special apropiindu-se. Apoi a frânat brusc, neașteptându-se probabil sa aibă roșu la semafor. Oprirea l-a făcut să scrâșnească teribil din roți, căci avea viteză mare. S-a oprit până la urmă, asemeni oricărui tren banal… Reușisem ! Oprisem trenul special !

N-aveam prea mult timp la dispoziție să mă bucur de reușita mea, așa că m-am apropiat de vagonul din fața mea. Pe plăcuța din dreptul ușii scria cu litere albastre fosforescente: Blue Night Train.

4010.Jordan-05

Ușa vagonului nu se deschidea, așa c-am alergat la cel din spatele său. Nici aici nu se deschidea ușa. Ce mă fac ? L-am oprit degeaba, dacă n-o să reușesc să urc în el. Am alergat cât am putut de repede la cel de-al treilea vagon: ușa s-a deschis ușor. Victorie ! Am sărit înăuntru, apoi am restabilit din telecomandă semnalizarea originală la nodul feroviar. Imediat trenul s-a pus în mișcare…

Am privit în jurul meu: întuneric. Când mi-am mai obișnuit ochii cu lumina difuza din vagon, am constatat că mă aflam într-un interior ce s-ar putea descrie ca fiind al unui vagon de lux, cu doar câteva locuri de o parte și de alta a culoarului din mijloc. Nu era nimeni în vagon… M-am așezat pe un loc la geam și așteptam, privind peisajul nopții prin geam. O făcusem și pe asta… Oare nu greșisem vârându-mă prostește în ceva ce nu mă privea ?

Nu m-a deranjat nimeni. Parcă nu-i păsa nimănui de prezența mea, ori poate că nu știau că eram în tren. Am încercat să intru în vagonul din față, însă ușa de acces era încuiată. La fel și cea de la vagonul din spate. Ușile erau solide, imposibil de spart. De altfel, aș fi făcut zgomot, care sigur i-ar fi alarmat pe cei din tren. Eram blocat în acest vagon ca într-o capcană, asa cum îl prinsesem și eu pe el în capcană la nodul feroviar unde îl oprisem…

Viteza trenului creștea pe măsura ce timpul trecea. Zburam prin gări și halte insignifiante, alergând nebunește spre necunoscut. Curând peisajul s-a întunecat complet; intrasem probabil într-un tunel. Simțeam cum zbor pe lângă pereții tunelului cu o viteza amețitoare. Mi-am luat ochii de la geam, căci începuse deja să mi se facă rău. A trecut așa cam o oră și nu mai ieșisem din tunel. Nu cunoșteam să fi existând în România un tunel atât de lung. Să fi ieșit cumva din țară ?

Intrebarea asta pe care mi-o puneam în gând mi-a fost spulberata de o lumină orbitoare. Luminile unui oraș imens se proiectau pe ecranul ferestrei. Niște zgârâie-nori semeți, splendid luminați, se înălțau trufaș spre cerul nopții… Sigur nu mai eram în România. Dar cum să fi trecut pe la vamă ? Sau acest tren nu are vămi ?

Am observat de partea cealaltă marea. Marea nesfârșită. Sau, poate, oceanul. Un val împroșca fereastra cu spumă, semn că circulam aproape de mal. Apoi, brusc, din nou beznă. Pereții tunelului se mișcau nebunește prin fața mea. O lumina albastră intermitentă a început să pâlpâie în vagon, iar un sunet ascuțit  de alarmă îmi spărgea timpanele. M-a cuprins o amețeala teribilă și totul a început să se învârtească cu mine… Mi-am pierdut cunoștința.

Noapte. Beznă. Frig.

M-am trezit privind cerul acoperit de nori, ud până la piele de ploaia ce nu mai contenea. Un vânt scutură ramurile arborilor din jurul meu și mă împroșcă cu o rafală de ploaie rece. Eram pe o bancă, în parc…

Câtăva vreme mi-a trebuit să mă dumiresc unde mă aflu și să îmi aduc aminte de întâmplările trăite cu trenul nopții… Fără îndoială, cei din tren aflaseră cumva de prezența mea inoportună și mă expulzaseră pe ascuns din trenul lor care trebuia să rămână secret…

Eram în Arad. Recunoșteam străzile bătrânului oraș de pe Mureș, acum scăldat de ploaie și pustiu. M-am oprit la un bar deschis non-stop să mă liniștesc și să mă încălzesc după dușul rece al ploii de noapte. Pe plasma din dreptul mesei mele era o emisiune în reluare la o televiziune de știri. O mai văzusem cu vreo săptămână în urmă. I-am cerut barmanului telecomanda și am butonat să văd ce e și pe celelalte canale. Peste tot emisiuni în reluare. Plictisit, l-am pus pe teletext ca sa aflu știrile proaspete. Data m-a nedumerit: era duminică, cu o săptămână în urmă. Pe mai multe canale aceeași dată ! Ce glumă proastă mai era și asta ?

M-am hotărât să mă duc acasă să mă culc. Eram teribil de obosit, iar cele câteva pahare cu vin mă moleșiseră cu totul. Când am ajuns acasă am observat lumină în sufragerie. Nevasta-mea era cu un bărbat și se giugiuleau. Contrariat și gelos, am stat afara să privesc o vreme scenele de amor. Apoi tipul se ridică și vine spre fereastră. Când a ajuns și a dat să tragă draperiile, i-am văzut fața: semăna leit cu mine. Identic. Un dublu…

Am intrat val-vârtej înauntru și l-am prins de gat pe individ. Nevasta-mea a început să țipe și apoi a chemat poliția. Cred ca l-aș fi dovedit pe tipul ăla până la urmă, dacă mascații nu m-ar fi luat pe sus.

*

Nevastă-mea m-a vizitat de curând la spitalul de nebuni unde sunt internat de câteva luni. Spune c-ar vrea să divorțeze de unul din noi, însă nu s-a hotărât încă de care, căci suntem identici atât în acte, cât și genetic. Nu-și poate explica cum e posibil așa ceva, așa cum nu-și pot explica nici medicii și nici autoritățile.

Uneori mă plimb pe aleile spitalului de nebuni și privesc calea ferată din apropiere. Trenuri de nicăieri vin și pleacă spre niciunde. Uneori vine și câte un tren care circulă cu viteză mare. Atunci mă duc să mă plimb în păduricea din spatele sanatoriului. Nu mă mai interesează trenurile de noapte.

Alex Hatta

CUM SĂ DEVII OBSEDAT – Ghid practic de psihologie aplicată

Am cunoscut în București un individ obsedat de ideea că este urmărit. Intrasem într-un fast food și, cu tava încărcată de farfurii, căutam un loc la o masă. In fundul sălii am descoperit un consumator care ședea singur. M-am apropiat:

— Imi permiteți să iau loc la masa dumneavoastră ?

Individul și-a ridicat ochii din farfurie și m-a măsurat îndelung. Simțeam că mă frige. Supa. Imi făcu semn din cap. Am avut certa impresie că nu e deloc încântat de vecinătatea mea.

— Ești de la DNA ?

Incepusem să mestec, așa că am dat din cap în semn că nu.

— De la SRI ?

Același semn.

— De la ANAF ?

Nu, nu eram nici de la ANAF.

I-am explicat, printre înghițituri, că eram din Ardeal și venisem anume să văd cum trăiesc bucureștenii. Nu părea pe deplin convins. Totuși își dădu drumul la limbă.

— Domnule, aici nu te lasă nici masa s-o iei în liniște ! Inchipuiește-ți că anul trecut am făcut pușcărie numai pentru că aveam un Logan exact același tip și aceeași culoare cu acela care-l călcase pe un tip de la Procuratură… Din fericire, după o lună s-au lămurit că mai există în România o mașina la fel ca a mea. După ce-am ieșit din pușcărie, proprietarul casei unde locuiesc cu chirie a cerut să fiu pus sub observație pentru că era convins că învârtesc afaceri cu droguri. M-au chemat de câteva ori la DIICOT, apoi s-au plictisit și mi-au dat drumul. Dar mi-au atras atenția să rămân clean.

Și am rămas curat, dar – după un timp -, am văzut că se ține un tip după mine. Intr-o zi m-am înfuriat și l-am luat de guler. Era de la Moravuri. Mi-a arătat o fotografie: un proxenet, un tip tuciuriu cu mustață mare, neagră…

Cel din fața mea era roșcovan, cu pistrui și o chelie avansată.

— Ești țăcănit ? Ăsta seamănă cu mine ?

Ce-are-a-face, mi-a zis. Puteai să-ți pui mustață falsă și să te dai pe obraz cu vax. S-au mai văzut cazuri. Dar m-a lăsat în pace. In alta zi eram la hypermarket, când m-am simțit bătut pe umăr. Era un băiat bine clădit. Să-ți văd pantofii, mi-a zis. Dar ce-ai cu ei ? am întrebat. Se fură de la un timp pantofi la noi. Era detectivul magazinului. I-am arătat pantofii. S-a dus fără măcar să-și ceară scuze. Lepra.

Săptămâna trecută, tocmai coboram din metrou când doi haidamaci s-au aruncat asupra mea și mi-au pus cătușele. Ține-ți pliscul, dacă nu vrei să te tăbăcim ! mi-au strigat și m-au scos din stație, după care m-au aruncat într-o dubă. Abia la poliție am aflat că fusesem identificat la o manifestație #rezist. Când au văzut că singura mea legătura cu numita organizație e rezistența de boiler pe care tocmai o cumpărasem din piață, m-au lăsat să plec.

Așa că vezi, frățioare, sunt om pățit…

hqdefault

Nu știam dacă trebuie să zâmbesc amuzat de încurcăturile comeseanului meu sau, mai curând, să afișez o mina gravă ca să-i câștig simpatia și încrederea. Tocmai atacasem salata orientală când am simțit că cineva mă bate pe umăr. Am ridicat privirea. Lângă mine răsărise un tip sportiv îmbrăcat cu o scurtă neagră.

— Am să vă rog, după ce terminați salata, să veniți puțin cu mine…

Intr-un elan reflex, eram gata să-l întreb cine e și ce vrea, dar am zărit sub jacheta desfăcută, prinse la centură, o pereche de cătușe nichelate, de care băieții ăștia nu se despart niciodată. Am dat din cap, mi-am terminat salata, mi-am salutat vecinul de masă urându-i mai mult noroc în viitor, și am luat-o spre ieșire unde, într-adevăr, mă aștepta sportivul.

— Nu e nevoie să-mi puneți niciun fel de întrebări. Veți primi toate informațiile chiar aici, după colț…

După colț era postul de poliție. Acolo, agentul de serviciu îmi spuse fără agresivitate:

— Să nu faceți niciun fel de declarații până nu va fi de față avocatul dvs.

I-am mulțumit pentru sfat. Am fost introdus la ofițerul de serviciu. După ce i-am arătat actul de identitate, după ce s-a informat la hotelul unde locuiam și după ce-a mai dat un telefon unde i s-a confirmat identitatea mea, mi-a restituit actele și mi-a spus plin de bunăvoință:

— Puteți pleca și… sejur plăcut !

— Mulțumesc. Și totuși, poate aveți amabilitatea să-mi spuneți de ce m-ați reținut ?

— Cum, n-ați înțeles ? Agentul nostru v-a văzut luând masa cu un individ pus sub urmărire.

Adaptare după Eduard Jurist, Obsesia

CANDIDATUL SURPRIZĂ – Cine e cu adevărat Mircea Diaconu și ce vrea el

N-a fost de la început Diacon. O vreme i se spunea doar Mircea, pe numele mic, și era șofer de taxi în București. In timpul liber făcea speculă cu căsătorii fictive pentru buletine de București, că pe vremea aia astfel de documente de identitate erau la mare căutare. Afacerea i-a mers strună până când i-au venit unii dintre socrii, Draga Olteanu Matei și Octavian Cotescu, care l-au obligat s-o ia de adevăratelea pe fiica lor de nevastă, amenințându-l că-l dau în vileag pentru bigamie. Asta după ce i-au mutat toată mobila prin casă; așa, ca să știe cu cine are de a face.

Mariajul silnic al lui Mircică n-a durat prea mult, căci imediat ce-au plecat socrii a băgat divorț. Apoi, ca să-și piardă urma și-a dat demisia de la firma de taxi și s-a făcut milițian. L-au pus să-l păzească pe Toma Caragiu, care se lupta cu legionarii ca actorul cu sălbaticii, da’ n-a prea avut succes, ca maestrul îi cam trăgea clapa și pleca pe ascuns in Cișmigiu cu fetișcane de la teatru.

Văzând că nu face nicio brânză ca milițian, Mirciulică s-a făcut doctor chirurg la un spital de stat, unde trata pacienții cu mere roșii. Atitudinea asta provocatoare și huliganică a lui Mircică n-a trecut neobservată de conducerea spitalului, care l-a luat la rost pe un ton de reproș tovărășesc. Mirciulică n-a suportat să fie beștelit de un director politruc, care habar n-avea de meserie și nu știa cu ce se mănâncă merele roșii, așa c-a sărit la bătaie, ca un derbedeu huligan ce era, și l-a caftit rău de tot pe director, încât l-a băgat în spital și l-a tratat cu mere roșii.

L-au arestat pe Mirciulică și l-au băgat la beci, însă nu s-a dat bătut și a evadat. Apoi a fugit în America împreună cu acolitul lui, Ilarion Ciobanu, la un frate de-al lui Ilarion, Ovidiu Iuliu Moldovan, care era om de vaza acolo, că-l văzuseră pe toate afișele când se dăduseră jos de pe vapor la New York: „Căutat viu sau mort. Se oferă recompensă mare…”

In America, Mircică a ajuns repede bogat, căci jucase împreună cu tovarășul său de potlogării popa prostu’ și-au câștigat o groaza de bani, bașca și un negru pe nume Bob. Au dat însă de dracu’ cu Victor Rebengiuc, care era popă mormon acolo și conducea orașul cu mâna și pistolul lu’ pruncu-su, George Visu, care era șeriful orașului. Rebengiuc i-a băgat la zdup pe bună dreptate, după ce a văzut afișul cu fratele lor, pe care ei i-l arătaseră cu mândrie.

La închisoare n-au stat prea mult, căci au avut mare noroc să atace indienii orașul. De fapt nu erau indieni adevărați, ci niște bandiți tocmiți taman de Victor Rebengiuc ca să-i alunge pe locuitori, căci terenul de sub oraș era bogat în petrol. N-au stat prea mult la înghesuiala și, profitând de faptul că paznicul de la ușa lor o luase la sănătoasa de frica indienilor, au evadat cu ușurință și repede s-au făcut nevăzuți.

Intr-o zi Mirciulică împreună cu acolitul său Ilarion Ciobanu și negrul Bob, care era de acum sclavul lor și-i urma ca un câine credincios, s-au întâlnit cu Jean Constantin, care era popă ortodox și predica așa frumos la înmormântările la care chiar el îl ucisese pe răposat, și-au jucat împreună table. Jean Constantin era mare maestru la table, căci știa de minune să joace cu zaruri măsluite și dădea mereu șase-șase poartă-n casă, așa că Mirciulică l-a pierdut repede pe Bob, bașca și toată agoniseala lor de la popa prostu’.

Impresionat de talentele popești ale lui Jean Constantin, Mirciulică și-a luat supranumele de „Diaconu” și toată ziulica se antrena cu pistolul la țintă, ca să ajungă și el un diacon adevărat.

După Revoluție, Mircică, care acuma își zicea cu mândrie Diaconu,s-a întors în țară și s-a apucat de filantropii, spunând la toată lumea că „mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană”, căci intenționa să se vâre în politică, deoarece mirosise el unde e rost de bani. A intrat în partidul conservatorilor tradiționaliști și liber-schimbiști, unde împreună cu Dem Radăulescu făcea echipă de farfurizi și brânzovenești la numărarea voturilor chiar înainte de votare.

De votat, Mirciulică Diaconu l-a votat mereu pe Agamiță Dandancache, care era preferatul poporului. Acuma Mircică a hotărât c-a venit și vremea lui, că i se cuvine să fie și el un Dandanche și și-a depus candidatura la președinție, spunând că s-a săturat de toți gagamiții din politica dâmbovițeană și c-a venit vremea ca țara să aibă în sfârșit și-un gogoman ! Pardon, un actor.

Nu știu pe ce mizează stimabilul Mirciulică și ce succes va avea, însă nu pot să nu închei cu celebra zicală farfuridio-brânzovenească: „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, da’ s-o știm și noi !”.

Alex Hatta

Ghidul autostopistului nocturn

Fiecare dintre noi am mers măcar o dată cu o mașină de ocazie. Ai făcut semn, a oprit, te-a luat și apoi ați plecat; nu știai cine e persoana de la volan, însă graba, zgârcenia sau sărăcia te-au făcut să accepți riscul de a călători cu oricine.

Acuma, dacă ești un tip de peste 1,80 m înălțime și-ai fost bodyguard s-ar putea să nu-ți pese prea mult de ăla care ține volanul. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu o biată fetiță neajutorată care s-a urcat într-o mașină de ocazie… Dar despre acest caz particular prefer să nu mă pronunț, îi las pe specialiștii în psihologia călătoriei cu mașini de ocazie să-și dea cu părerea. Eu am să vă povestesc o experiență personală care poate fi instructivă pentru cei care folosesc mijloace de transport ocazionale.

Intr-o vreme călătoream mult cu rucsacul în spate pe toate coclaurile. Umblam singur cu cortul prin munți, trăind solitar cu săptămânile în mijlocul naturii sălbatice. Nu cred că există o fericire mai mare pentru un iubitor de natură decât sa fie liber în mijlocul ei. Dar nu despre frumusețile naturii vreau eu să vă vorbesc aici.

Chestia e că am ajuns într-o seara din peregrinările mele de vagabond montan tocmai în Sibiu. O mașină de ocazie mă lăsase tocmai în centrul orașului. Mi-am spus că e o ocazie numa’ bună să vizitez oleacă orașul, asa c-am mai pierdut câteva ore admirând splendidele clădiri ale bătrânului oraș. Apoi am început să caut gara…

Nu e treaba mai grea, sau nu era – căci nu mai știu care e situația în prezent -, decât să-i întrebi pe sibieni unde e gara… Am realizat într-un final de ce le era rușine sibienilor să-mi indice gara și mă trimiteau toți la dracu-n praznic; aspectul ei jalnic.

N-aveam tren spre Arad sau Timișoara până dimineața, așa că m-am dus din nou la ocazie, cu slabe speranțe de a prinde ceva, căci se făcuse deja întuneric. Vreo trei ore am așteptat degeaba, cum mă așteptam. Mă resemnasem deja că trebuie să aștept până dimineață, deși eram teribil de obosit și picam de somn…

Și iată că oprește un camion. Miracol ! mi-am spus. Camionul avea oleacă de viteză, așa c-a oprit cu o frână bruscă care l-a făcut să patineze câțiva metri. S-a deschis ușa și un cap urla la mine:

.- Bă, de unde vii tu la ora asta ?

Eu alerg spre cabină, spunându-i repede:

.- De la nuntă, șefule ! Ia-mă repede, nene, că mă urmăresc nuntașii…

M-am făcut comod pe scaunul din dreapta și câteva minute n-a spus nimeni nimic. Credeam c-o să mă pot odihni în liniște până la Deva, unde mergea șoferul, însă se vede treaba că tipului îi ardea de conversație.

.- Și zici că vii de la nuntă, ai ?

Vocea lui mă trezi din dulcea toropeală care mă cuprinsese în interiorul cald și comod.

.- De la nuntă, șefule. Da’ mână, că-s pe urmele mele nuntașii…

.- Da’ ce s-a întâmplat ? Te pomenești că tu ești mirele și-ai fugit cu banii, mi-a spus el râzând.

.- Ei, aș ! Am vrut să furăm mireasa pentru câte o ladă de bere de căciulă și a ieșit mare scandal. Pe muzicanți i-au bătut groaznic și le-au spart instrumentele… Abia au scăpat cu fuga. Mirele e în spital, iar mireasa a fugit cu nașu’…

Tipul a înțeles că fac mișto de el, că cineva îmbrăcat în trening și cu un rucsac după el numa’ de la nuntă nu venea… Așa c-a tăcut o vreme. Apoi a început să mă chestioneze despre mine: de unde sunt, unde mă duc etc. Am discutat așa preț de vreun ceas tot felul de lucruri, el avid de conversație și eu pe jumătate adormit. Nu știu cum a venit vorba la un moment dat despre religie și București, da’ i-am spus că înainte de nuntă fusesem în București.

.- Și ce făceai în București ? m-a întrebat neîncrezător.

.- Am fost să văd Casa Poporului. Cum sunt un homeless, m-am gândit c-aș avea și eu loc acolo, dacă tot zice că-i a poporului. Da’ ăia nu m-au lăsat să intru, că ziceau că musai trebuie să intru într-un partid înainte și numa’ după aia pot să mă cazez acolo… Io mi-am zis că nu face să mă compromit cu politica, mai bine stau mai departe în boscheți, așa c-am plecat la nuntă și i-am lăsat în plata Domnului.

Șoferul se uita la mine fără să zâmbească și cu o mutră de parcă ar fi vrut să mă sfâșie.

.- Mă, tu ai draci în tine ? m-a întrebat scrâșnind din dinți.

Il privesc puțin mirat și-i spun:

.- Puțini, șefule. Că nici dracii nu trag la omu’ sărac… De aceea am trecut și pe la Patriarhie să-l rog pe Preafericitul Daniel sa-mi mai dea și mie câțiva, că mă prăpădesc cu așa puțini drăcușori…

Cred că șoferul avea mai mulți draci ca mine, c-a oprit iarăși brusc și s-a răstit la mine:

.- Afară ! Dă-te jos și du-te dracului, măgarule !

Mi-am luat calabalâcul și-am coborât în noaptea neagră și rece. Mă întrebam ce dracu’ l-a supărat pe idiotul ăla de șofer, da’ n-am reușit să înțeleg atunci. Credeam c-o fi fost vreun fanatic religios…

Când am ajuns acasă din călătoriile mele, m-am dus într-o seară pe jos până în oraș. Locuiesc într-o suburbie la vreo șapte kilometri de Arad și fac mereu drumul ăsta pe jos pentru a-mi menține forma sportivă. Se făcuse deja întuneric și o mașină de ocazie a oprit în dreptul meu. Șoferul m-a întrebat:

.- Mă, de unde vii tu la ora asta ?

In momentul acela am înțeles cine fusese șoferul camionului și, mai ales, pentru ce firmă făcea el transporturi nocturne.

Alex Hatta