POVESTEA VORBII – Despre viclenie

În fața una-ți vorbește

Și în dos alta-ți croiește.

Și

În ochi cu gura te unge

Și-n dos cu ac te împunge.

Și

În față dinții îți albește

Și inima își negrește.

Și

În fața te netezește

Și în spate te cioplește.

El este

C-albina,-n gura cu miere

Ș-în coadă cu ac și fiere.

Vicleanul

Fâțâie coada ca vulpea, în toate părțile.

Îl vezi numai,

Bună ziua toată ziua și din cap la toți mereu moț.

Și

Te mângâie cu ghimpi.

Și

Te atinge cu bumbac.

Pe vicleanul

Cât să umbli nu-l pipăiești,

Nici în piua nu-l nemerești.

Cum a zis unul:

De scund este scund,

Dar nu-i dai de fund.

Cu un cuvânt,

Este taler cu doua fețe.

.

Povestea vorbii

Oarecare meseriaș

A trimis un băiețaș

Cu un taler rudăresc,

Cu doua fețe, prostesc,

Ca să ia de la băcan

Icre roșii de un ban;

Îi mai dete și alți doi

Să ia icre negre moi.

Băiatul cam prosticel,

Cerând icre de un fel,

Le-a pus pe taler aci

Și altele porunci.

Băcanul dacă i-a dat,

— Unde le pui ? l-a-ntrebat.

El talerul întorcând

Și icrele răsturnând:

— Pune-le aici, a zis,

Ș-a mers d-unde l-a trimis.

Acolo când s-arătat,

Stăpânul său l-a-ntrebat:

— Celelalte unde sînt,

Ori nu-nțelegi de cuvânt ?

Copilul iar întorcand

Și: — Iacătă-le, zicând,

Căzură ș-acele jos,

Nimica fiind din dos.

Stăpânul său, necăjit,

Indată l-a pălmuit,

Zicând: — Vezi, minte sa ții

Și păzește să nu fii

Cu doua fețe și tu,

C-as’ taler ce te bătu.

Anton Pann, Despre viclenie

Povestea vorbii, 1851

POVESTEA VORBII – Despre stăpân și slugă

Mai bine să fii stăpân mic decât slugă mare.

Căci poate să zică:

Slugă veche, mascara bătrână.

Nu fii:

Am plecat să-mi caut stăpân, dă, Doamne, să nu găsesc.

.

Bate fierul până e cald.

Dar și

Fierul rău cât îl bați, e degeaba.

.

Cine de cuvânt nu înțelege, nici de ciomege.

Însă

Miluiește câinele, de vrei să-ți fâțâie coada.

Și

Netezește mâța, de vrei să-ți ridice coada.

Căci

Ochii stăpânului îngrașă calul.

.

Nu-ți smuța câinele cui a mâncat pâinele.

Mielul blând suge la două mumi.

.

Cel băgat fără tocmeală

Iese fără socoteală,

Dar și drept cine slujește,

Dumnezeu îl norocește.

Anton Pann, Despre stăpân și slugă iarăși

Povestea vorbii, 1851

ELOGIU PROSTIEI – Personalitatea nerodului

Nerodul

Toată a lui nerozie

E de la părinți moșie.

.

Își pune capul cel sec

Cu-nțeleptul la întrec.

.

Tu stai să-l înveți de bine

Și el te învață pe tine.

.

C-o țiu de coarne se uită

Și tot strigă că e ciută.

.

Pe nerod la treabă-l mână

Dar s-aibi zburătura-n mână.

.

Cu nerodul când vorbești,

Bastonul să-ți pregătești.

.

Unde-s ochii-nțeleptului,

Este mâna nebunului.

.

Ș-in pat și cu ochii pe foc,

I se pare tot un loc.

.

Nerodul

Gură are de vorbit,

Și cap n-are de gândit.

El,

Strigă de la munte ca să-l auză

Și de la Dunăre va să-i răspunză

Și zice că:

Este tare de urechi,

Că n-are două perechi.

De aceea

La poarta surdului

Poți sa bați oricât de mult.

Și

Nu-ți încerca vadul cu nerodul.

Nerodului

Zi-i tu lui oricât îți place

Că el tot ce știe face.

După proverbul vechi:

Să-i dai gură de Târgoviște.

Dar însă

Și măgarul câteodată

Binișor și el se poartă.

Pe măgar la nuntă când îl poftește

Acolo or lemne or apa lipsește.

.

Nerodul când e întrebat:

„Cine e mai mare-n sat ?”

El pe loc răspunde: „Eu !

Că-ntărât câinii mereu.”

Dar de multe ori

Să găsește câte-o mână

Să-l scuture de țărână.

Anton Pann, Iarăși despre nerozie

Povestea vorbii, 1851

ELOGIU PROSTIEI – Despre gelozia nerodului

Un nerod, să zic, sau prost,

Că înțelept el n-a fost,

Temându-și muierea rău,

Ca un neghiob, nătărău,

Într-o zi un om văzând,

Mergând pe drum și căscând,

Și nevasta-i s-a-ntâmplat

În acel ceas d-a căscat;

El intra în bănuieli,

Că au amândoi tocmeli

Și d-aceea a căscat,

Prin căscat răspuns i-a dat.

Astfel necăjit el foc,

Vrând s-o spânzure pe loc,

Făr-a zice către ea,

O funie-ndată ia

Și o cheamă după el,

Zicând: – Ai colea nițel.

Deci împreună mergând

Și în ogradă intrând,

Din loc în loc o purta

Și-un pom lesnicios căta;

Ea gându-i necunoscând,

Stând îl întreabă, zicând:

— Ce mă porți din pom în pom

Ca căscat din om în om ?

— Dar ce, – o întreabă el –

Căscatul umblă astfel ?

Zise ea: – Dar au nu știi ?

Geaba dar ești între vii !

El privind-o a răspuns:

— Așa, bine că mi-ai spus,

Că eu asta n-o știam

Și să te spânzur umblam.

Anton Pann, Despre nerozie iarăși

Povestea vorbii, 1851