Lătrând la lună

Mă refugiasem de canicula îngrozitoare în oaza de verdeață care e păduricea de la capătul falezei Mureșului. E unul din puținele locuri virgine pe care betoanele incandescente ale orașului n-au reușit încă să-l biruie. Plaja întinsă e acoperita până la jumătatea ei dinspre pădure de iarbă moale, iar apa e relativ puțin adânca la mal.

Când stau cufundat până la gât în apa lină a Mureșului, simțind bincuvântata răcoare învăluindu-mă ca într-o mantie fină de mătase, nu pot să nu le dau dreptate întru totul filosofilor care propovăduiseră cu atâta dreptate întoarcerea la natură…

Diogene, cinicul care trăia într-un butoi – sătul de huzurul său de bancher -, spunea că adevăratul scop al vieții e fericirea, dar că n-o vom găsi niciodată, dacă o vom căuta în satisfacerea plăcerilor. Fericirea e în viața simplă, dedicată satisfacerii nevoilor elementare. Plăcerea este bună, dacă vine ca urmare a strădaniilor noastre personale și nu provoacă remușcări.

„Zeii i-au dăruit omului o viață ușoară, însă omul a complicat-o din dorința lui de a trăi în lux”, spunea Diogene.

Se făcuse deja seară și era timpul să părăsesc raiul oazei. Pe drumul către casă m-am oprit la un anticariat la care găsesc mereu câte o carte interesantă cu care să-mi completez nesfârșita listă de lecturi, cărți dintre acelea care, din păcate, nu prea le mai găsești prin librării…

La anticariat am întâlnit-o pe Oana, o veche cunoștință pe care n-o mai văzusem de câteva luni, adâncita în studiul unei cărți de filosofie. M-a invitat la ea, la o cafea, să mai stăm de vorbă… Mi-a spus că Valentin, prietenul ei, plecase de curând la muncă în Germania și ține morțiș să-mi arate noile sale creații artistice, niște poze cu totul și cu totul deosebite, spunea ea, pe care trebuie neapărat să le văd…

Oana e o brunetă trecuta binișor de treizeci de ani, însă care se ține încă destul de bine și care până acum a avut o groază de prieteni apropiați, dar n-a reușit cu niciunul dintre ei să închege o relație de durată. Am acceptat invitația Oanei, curios mai ales să-i văd noile talente artistice…

In timp Oana făcea cafeaua, am studiat la calculator pozele de care îmi vorbise. Vă mărturisesc c-am fost profund impresionat… Se pozase goală, învelită doar în niște folii de nylon transparente, din cap până-n picioare, culcată în cele mai neobișnuite poziții. Totul aducea a film de groază, a patologic, căci semăna cu un cadavru… Pentru dramatism, lăsase efectul de ochi roșii. Era o greșeală care știrbea mult din valoarea artistică a pozelor.

Când Oana a apărut cu cafeaua aburindă, i-am spus despre greșeală, lăudând-o totuși pentru creația ei neobișnuită. Mi-a zâmbit, privindu-mă galeș în ochi; apoi s-a așezat lângă mine. I-am luat mâna și am sărutat-o ușor pe buzele ei reci, surprinzător de reci… S-a ridicat și m-a condus în dormitor. Apoi, fără să mai aprindă lumina, ne-am dezbrăcat repede, aruncând hainele la întâmplare…

După partida nebună de amor, ne-am aprins câte o țigară – satisfăcuți după orgia plăcerilor trupești. Am observat pe noptieră, stând parcă într-o dilemă existențială după dezmățul simțurilor la care asistase fără voia ei, o carte. Era „Pe culmile disperării” a lui Cioran…

— Ești disperată, Oana ? am întrebat-o în timp ce frunzăream cartea și savuram liniștit fumul țigării.

Oana m-a privit într-un fel ciudat, apoi a izbucnit în plâns:

— Tu n-ai să mă iei niciodată, iar Valentin e un nenorocit care m-a părăsit pentru o pițipoancă cu care a fugit la mare… Sunteți niște nemernici cu toții !

In timp ce Oana se smiorcăia, așteptând consolare, m-am ridicat din pat și m-am îmbrăcat în grabă fără să-i spun niciun cuvânt. Apoi am lăsat-o pe culmile disperării ei și-am dispărut ca un hoț în noapte, asemeni lui Valentin…

Mi-am luat o sticlă de vin și m-am dus iarăși în pădurice. După ce mi-am lepădat hainele, m-am cufundat încetișor în apa care prinsese deja răcoarea nopții. Liniștea clarobscurului mă pătrundea odată cu apa ce mă învăluia din toate părțile. Deodată, înotând spre mijlocul râului, am zărit luna plină. Era mare și sângerie, iar razele sale aprindeau cu portocaliu lăstărișul difuz…

Eram fericit, nu mai rămânea decât să latru.

Alex Hatta

Goran Bregovic – Sub lumina lunii

 

7 gânduri despre „Lătrând la lună

  1. Superba aceasta proza scurta ! Viata specifica primatelor, simpla, naturala, originala, primara, irationala, goala, program genetic înscris în genomul tuturor speciilor vertebrate involuate, care traiesc instinctual, inconstient …

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s